23 August 1944 – o trădare simplă

Durata lecturii ~ 4 minute

Ştii, bineînţeles, cât de sucită poate fi istoria şi cât de tare pot fi suciţi cei care o scriu. Prin urmare, realizezi (sper) că nici o relatare istorică, dar absolut niciuna, nu poate fi luată de bună sau adevărată fără trecerea obligatorie prin filtrul bunului-simţ propriu (a se citi bona mens), pe care dacă nu-l ai vei fi perpetuu unul dintre cei minţiţi.

Ţin cu românii

Evident, conform principiului subiectivist care zice că trebuie să ţii cu ai tăi, fie ei cei mai proşti, laşi etc. Cu toate astea, tocmai spre edificarea alor mei, unele lucruri nu trebuie să rămână nespuse. Iar trădarea e trădare, orice s-ar zice. Ca de obicei, voi scrie ceea ce-mi dictează propriul bun-simţ, făcând abstracţie de ceea ce mi s-a băgat cu forţa în creierul juvenil şi sărind peste interpretări melodramatice a faptelor istorice reci.

Trădarea e trădare

Chipurile, la 23 August 1944, eroicul, destoinicul, verticalul şi vertebralul popor român, condus, ca întotdeauna, de indivizi alcătuiţi, mai mult sau mai puţin, din rahat, a întors armele împotriva inamicului nazist. Boooon. Dar… hmm, mi se pare mie sau destoinicul popor român era oarecumva aliat al Germaniei naziste?! Adică nu ne-am vârât şi noi în treabă din senin, ci eram bine înfipţi în ea, de partea nemţilor. Aşadar, formularea corectă (şi întotdeauna o mare parte de adevăr poate fi ascunsă sau vădită prin simplă formulare) nu trebuia să fie: „la 23 August 1944, românii şi-au trădat aliaţii şi s-au dat de partea taberei adverse, făcând, încă o dată, dovada unei iremediabile laşităţi? Şi pentru ce? Ei bine, ne întrebăm şi azi. Iar Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti nu prea îndulcesc povestirea, să fim sobri.

Trădare, da’ pentru ce?!

Exact, pentru ce? Pentru ‘jde ani de comunism şi retard istoric? Da, numai şi numai pentru a primi plata lipsei de caracter. Laşitate de dragul vocaţiei laşităţii.

Marii perdanţi: Germania, Italia, Japonia. „Axa răului”, nu-i aşa, Berlin-Roma-Tokio? Împreună până la capăt, fie şi în prostia lor. Învinşi până la capăt. Făcuţi praf împreună. Unde sunt ţările şi popoarele astea acum? Pierdute, ca Atlantida? Nu, frăţioare. Sunt pe culmile Lumii. Renăscute, reconstruite, evoluate, dictând adesea mersul restului fraierilor. De ce? Pentru că sunt populate cu nemţi, italieni şi japonezi. Nu cu români. Pentru că asemenea popoare merită să le fie bine, pentru că ştiu să le fie rău. Şi pentru că a ţine calea, indiferent care e aceea, e o dovadă de caracter pe lângă care „întorsul armelor” nu va fi niciodată mai mult decât mărturia unei laşităţi şi prostii indescriptibile.

Ce câştigam dacă eram verticali, dacă, în fine, mergeam pînă la capăt, pur şi simplu? Cu siguranţă, deznodământul războiului ar fi fost acelaşi (nu am scurtat noi războiul cu X luni, aşa cum am fost eu învăţat – şi m-am întrebat mereu cine naiba o fi făcut calculul ăla atât de precis încât am uitat cifra exactă -, fii sigur), iar noi ne-am fi numărat printre învinşi. Şi am fi fost buni de material de negociere între Est şi Vest, în loc să ne ducem rânjind spre braţele ruşilor, deja compunând povestiri şi justificări eroice pentru o trădare evidentă. Poate o atare negociere ne-ar fi scutit de ruşi. Poţi fi sigur că nu? Poate am fi beneficiat de Planul Marshall. Poate am fi fost, azi, o mică Franţa sau măcar la nivelul Poloniei. Dacă am fi fost verticali şi vertebrate.

Nu, noi ne-am trădat partenerii, buni sau răi, cum or fi fost ei. Tipic. Şi ne-am primit plata, cu vârf şi îndesat, atât de îndesat încât o muşcăm şi azi şi o s-o mai sugem încă cel puţin două decenii, de azi încolo.

Am zis

Simple şi foarte simple judecăţi de bun-simţ. Cu nimic mai proaste decât speculaţiile oricărui istoric. Istoria privită prin prisma singulară a individului, amplificând ceea ce este trăsătură definitorie a individului în ceea ce devine caracteristică de neam. Ne merităm soarta.

Eh, ce părere-ţi bagi de atare formulare a unor adevăruri istorice?

PS: pentru comentatorul pasionat de istorie şi prostiile ei împrăştiate prin mii de cărţi şi date calendaristice – abţine-te, nu-mi arăta că n-ai înţeles ce-am vrut să zic.

Fii primul care evaluează articolul:

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile