Un TIFF şi-o terasă, doar acasă.

În sfârşit. Terasele în aer liber din centrul Clujului sunt acum complete. Mese şi scaune, de diferite texturi şi culori, au prins viaţă în beciuri şi au ieşit afară, pe trotuare. Mai timid, la inceput, mai ezitant, speriate de ploile prelungi şi de temperaturile modeste din primăvara lui 2010, dar neîndoielnic hotărâte în ultimele zile. Calitatea lor depinde de calitatea barului în faţa cărora se înghesuie, la fel şi conţinutul băuturilor: la terasele simple văd doar Becks (da, Becks e o bere bleagă) şi apă plată, alături de obişnuitul capuccino, în vreme ce la terasele mai complicate apar lichide rogvaiv, cu umbreluţe high-class si nelipsitul frappe. Arunc priviri prelungi asupra faunei deosebit de variate, asupra exemplarelor reprezentative pentru speciile rezidente şi încerc să percep manifestările bolilor sociale care îi mână pe aceşti indivizi să se adune la o latrină comună. Dar sunt bruiat din toate părţile, iar analiza mea para-psihilogică şi sub-psihiatrică este sortită eşecului. Căci tabloul nu suportă analiză, ci doar constatare. Pentru că, da, exact asta îmi doresc în aceste zile: să-mi odihnesc ochii obosiţi asupra unor balene eşuate pe ţărmuri depărtate şi salvate de la extincţie prin depozitarea lor la o terasă, cu o băutură de căcat în faţa fanoanelor; sau să adulmec îngrozit sudoarea unor broscoi râioşi, care trudesc din greu cu scarpinatul la pulele lor septice sau cu vânătoarea anală de oxiuri, în timp ce balele li se scurg pe barbă, tânjind dupa sexul domniţelor de la aceeaşi masă. Pentru că, din nou da, chiar şi asta îmi doresc să văd acum: bătrâni împuţiţi mângâind tandru piei catifelate de domnişoare tinere şi extrem de futubile.

Şi, în sfârşit, toate astea concid cu TIFFul de anul ăsta. Tare mi-e teamă că TIFFul devine, încet-încet, o manifestare de căcat. S-au dus anii de început, în care dorinţa spectatorului era de a vedea film. Mergeai la TIFF să vezi filme, acum mergi să fii văzut că vezi filme. În plin proces de instituţionalizare, TIFFul e un loc geometric al tuturor căcăcioşilor care şi-au găsit o Nouă Terasă şi nu se mai amestecă defel cu clasicii pitbuli plini de lanţuri Guci şi şlapi de firmă Neki. Lânga cinema-urile gazdă ale TIFFului de anul ăsta, ochiul meu înregistrează înfiorat imagini cu paşoptiste nefutute, ce stau limbă-n limbă cu băieţaşi în haine cu mânecuţe largi şi un pic prea lungi, cu fulăraş la gât şi pălărie pe capăt, în plin 28 de grade Celsius.

Opaaaa! Incredibil, se iveşte, pare-se, ocazia unei mici analize şi concluzii. Iată, la o terasă de fufe şi fleşcăiţi stă, la o masă centrală, un tinerel prespălat care bea o apă plată şi scrie frenetic (în timp ce zâmbeşte idiot. Ce idiot!) la o tastatură de laptop. Trecătorul atent (recte, eu) îl priveşte cu ură, pentru că a adus aromă proaspătă la o tejghea de putregaiuri. Ce caută acolo? A greşit, sunt convins. Habar n-are pe ce lume e, sigur a venit dintr-un căcat de ţară nordică în România, la TIFFuleţ. Se opreşte din scris, priveşte telefonul mobil, închide laptopul şi se uită precipitat în jur. Deschide gura (urmează bomba, îmi zic, şi mă opresc într-o poziţie cât mai comodă) şi îl întreabă pe un bivol de 460 de ani de la masa vecină: excuse me, where can I find a cab? a cab, sir, a taxi, do you know where I can find one, quickly? Bătrânul bivol (trag aer în piept, emoţionat peste poate) îşi ia mâna dreaptă dintre sânii păpuşelei de lăngă el, îl priveşte 3 secunde lungi cât 3 minute pe dobitocul din Altă Ţară, se uită spre cealaltă păpuşă de la masa lui, care-i găzduia mâna stăngă undeva în cur, şi zice pe o voce puternică: ce pula mea vrea homalău' ăsta? Toată lumea râde, cel mai tare se aud pizdele alea două, cred că intraseră în fază; râd şi eu, râde chiar şi pănţăruşul ăla străin. Într-un final, o chelneriţă îi indică staţia de taxi de la 50 de metri distanţă, iar copilul dispare.

get a life • specii • degeneraţi

Ministerul Sănătăţii faţă cu reacţiunea

Într-o seară, mă repezeam spre budă, să mă cac. Fiind o excepţie (de obicei, mă aplec asupra acestei activităţi doar dimineaţa), păream de-a dreptul spasmofilic, în cursa mea nebunească. Fiindcă tocmai terminasem de citit ultima carte luată cu împrumut (şi încă nu pornisem la o altă vânătoare), am apucat cea mai colorată revistă şi m-am aşezat liniştit să lecturez. Era o revistă de reclame, din acelea de care găseşti pe la doctorii de familie, cu foarte puţine articole independente.

nesimţire • mizerie • H1N1

Avatar, with a sense of touch

(da, acest articol este o replică la cel scris pe netarhia despre filmul Avatar, care e cel mai onest review citit de mine până acum, despre acest film)

filme • review

Şi eu, care credeam

Merg pe stradă. Obosit de gânduri şi plictisit de atenţia cu care trebuie să străbat mulţimea. Merg cu capul în jos, mai mereu, resemnat şi bleg. Arareori îmi îndrept atenţia înainte, mai mult pentru a evita coliziuni sau întâlniri cu consumatori de energie. De o vreme însă, trebuie să fiu mai atent, pentru că pe strada mea zilnică s-au produs peste noapte câteva corturi din alea jenante (199,99 lei bucata, la Metro), sub fiecare încăpând câţiva tinerei plini de tupeu şi 2 boxe ce urlă muzică electorală. A început campania pentru semnături de potenţial preşedinte pentru România. Curiozitate! Aceasta proprietate ce nu-mi dă pace, ce mă bagă în belea! Ridic privirea, deci. Şi mă hotărăsc la un experiment social.

politică • România

Dobitoc la 30 de ani

DEX dezvoltă destul de mult explicaţiile la “muiere”, dar ceea ce extrag eu acum este doar “...de uz comun, are o nuanţă depreciativă în limba literară” sau “caţă”. Fără urmă de răutate, muierea din DEX e o persoană nedorită în preajma noastră. Dar, ceva mult mai infiorător simt pentru bărbatul-muiere, adică pentru bărbatul muieratic. Şi nu mă refer la faptul că se amestecă în îndeletniciri specific muiereşti, ci la faptul că adoptă atitudini şi comportamente muiereşti dintre cele mai împuţite.

singurătate • prostie • get a life • adult

Neputinţă

Rămân fără gânduri în faţa apropierii morţii unei rude dragi. Fără gânduri, fără cuvinte potrivite, fără gesturi. Sunt un om gol înlăutru.

sănătate • realitate • medicină • eşec • copilărie

Fragmente (I). Ernesto Sábato

...

Viaţa nu este coerentă. În fond, poate aţi vrea să vă spun în ce cred: în speranţă sau disperare. Ei bine, o să vă spun: am sperat întotdeauna, poate tocmai pentru că viaţa mi se pare tragică. Într-o lume perfectă, n-ar exista nici nevoia psihologică, nici cea spirituală, de speranţă: dacă speranţa se naşte şi renaşte după fiecare nenorocire, este pentru că, în general, vrem să trăim, chiar şi cu disperare.

Kate.

Este pentru a treia oară când această actriţă aparte îmi atrage atenţia. Mai degrabă, felul în care a reuşit să mă provoace să mă gândesc nu la film, ci la emoţia, tristeţea, îndoiala pe care mi le-a transmis şi care au rămas o vreme bună în mine. Primele zăboviri (ale mele) mai îndelungi asupra modului ei de a dori să exprime ceea ce e necesar să simtă privitorul unui film au apărut la Eternal Sunshine of the Spotless Mind (şi da, am văzut şi filme ale ei, realizate înaintea celui tocmai amintit). Apoi, oarecum interesat, am continuat cu Finding Neverland, care e simpatic şi sincer, dar inutil. A urmat Little Children, care e de-a dreptul crud, fără echivoc, dar multă parte din acest film se datorează apelului regizorului la presupunerile noastre, la muzică şi la o punere în scenă aparte. Oricum, un film sobru. Din ce în ce mai atent, am urmărit-o în Revolutionary Road, un film impresionant şi grav, o tragedie curată (fără accente laterale inutile), o realizare de excepţie. Apoi, intrigat, am aşteptat cu mare nerăbdare The Reader. Este filmul ei în întregime, este emoţia simplă şi nealterată, este neputinţa şi acceptarea ei, este drama conştienţei unei finalităţi implacabile.

filme

Dansul

Da, dansul. Despre asta e vorba. Despre unul dintre cele mai nesăbuite acte voluntare ale omului. Nu vorbesc de dansul ritualic, necesar menţinerii unui psihic normal. Ci de acela social, care se practică fără ruşine în spaţii închise sau deschise, sau care este ridicat la rang de sport. Îngrozitor peisaj, înfiorătoare imagine: oameni dansând. În cluburi, în discoteci, la cenacluri, la nunţi, la aniversări, oriunde se poate.

get a life • adult

AltEţa sA DoMnul PrinCiPe, RaDu a lu’ DuDa, Băi!

Iată cum se produce cea mai fină comedie a zilelor de primăvară din 2009.

Tocmai când eram convins, pentru prima dată, că sufăr de astenie, o întâmplare mă scoate din amorţeală: domnul Radu Duda (staţi liniştiţi, îl cunoaşteţi deja, el ni se prezintă cu numele de scenă: Alteţa Sa Regală Principele Radu al României. Altădată, de voi avea nervul necesar şi suficient, voi vorbi şi despre punctuaţia din acest nume de scenă, despre unele litere mari şi altele mici şi despre acel al României) îşi anunţă candidatura la preşedenţia României. Ce frumos! Ce frumos începe un vis al onaniştilor regali, strânşi mereu (fără alt motiv, decât acela de a se strânge) în jurul aceloraşi mese rotunde, de supt aceleaşi candelabre prăfuite, purtând mereu aceleaşi straie obosite, aceleaşi coroane şi buzdugane de plastic şi pâslă, care-şi măsoară în inches (că doar centimetri de România nu-s buni, cum nu-i bun nici cuvântul prinţ, ce păleşte în strălucire în faţa unui prince (leneşii să privească mai atent numele blogului domnului Duda)) juisările vâscoase, pe pardoseală.

politică • get a life • degeneraţi