A avea dreptate

Am dreptate!

Este în natura fiecărui om, fie ea mai mult sau mai puţin elevată. Această stringenţă auto-validantă de a ţine dreptatea în mână, cu orice preţ, căutarea acestei recompense supreme şi, în ultimă instanţă, atât de potrivită narcisistului. De a fi sursa însăşi a acestei dreptăţi, ah, o dreptate nobilă şi numai bună de ornament şi medalie montată pe propriul intelect. Da, o dreptate fulgurantă, lumină pentru masele de proşti faţă de care, prin medierea contrastului extrem –  dintre lumină şi întuneric, deţinătorul dreptăţii devine soare (cu „s” mare) şi nimic mai puţin.

Am dreptate…?!

Toate demersurile izvorâte din această sete sunt sortite eşecului, sub forma rămânerii în continuare în sânul confortabil al propriei necunoaşteri. Singurul lor rezultat plăcut (de „folositor” nu poate fi vorba) este unul foarte vecin cu beneficiile ipsaţiunii. Iar asta se întâmplă deoarece, într-o chestiune oarecare şi între limitele generale ale oricărei cunoaşteri posibile, există un sigur adevăr acceptabil. Care, în majoritatea cazurilor, este al nimănui, într-atât îi este de pură esenţa.

Am… dreptate… ?!

Vânarea asiduă a acestui adevăr presupune abandonarea oricărei pretenţii de a avea dreptate. Mai bine zis, presupune renunţarea la euforia onanistă pe care o poate aduce recunoaşterea posesiei adevărului, din partea unei sume de alţi neştiutori extaziaţi. Ba chiar abandonarea acestei iluzii a posesiei adevărului aşa cum transpare ea în urma unei recunoaşteri personale.

Nu vorbim despre niciun adevăr absolut, aici, ci despre acel adevăr acceptabil în contextul descris mai sus. Spre deosebire de primul, cel de-al doilea are o caracteristică fundamentală: există. Dar pentru a-l găsi trebuie să n-ai dreptate, multă vreme. Ştiu asta deoarece cunosc. Cunosc pentru că n-am avut dreptate.

Am dreptate! Cunosc

Prilejul acestui minunat enunţ, „cunosc”, nu vine din a avea dreptate. „Cunosc” nu are nimic a face cu „a avea”, în primul rând (reţine aspectul, e o idee mare). Precum nu are nimic a face cu mizeria personală care parazitează orice „dreptate” (adică „dreptatea” oricăruia).

Lumea vorbeşte azi în masă, în vaste turme. Marea majoritate a celor ce profită de achiziţiile „civilizaţiei”, comunicând, caută să aibă dreptate, nu să cunoască. Nimic nou, aşa a fost dintotdeauna. Argument în plus pentru plasarea civilizaţiei în ghilimele. Însă acum, deliciul narcisist al „a avea dreptate” nu mai este rezervat unui pâlc de filosofi rataţi, ci e bun de consum pentru prostul de rând. De aceea, până şi azi, un dialog în căutarea adevărului (cunoaşterii,  să fim modeşti) e foarte greu de purtat, adesea imposibil: cel puţin unul dintre participanţi trebuie să aibă dreptate, altfel moare. Acela, de fapt, e gata mort.

Magnific.

Pentru cel care-a înţeles, aminteşte-ţi: câteodată, a avea dreptate este a rămâne prost.

Fii primul care evaluează articolul:

Loading...

Un comentariu la “A avea dreptate

  1. […]lt sau din curul propriu, îi stau la dispoziţie câteva constatări fundamentale, mult mai capabile de a explica dificultatea pe care specia o t[…] […]rebuie deparazitat, în principal degrevat de oribila povară a lui “am dreptate”. Apoi, constatările despre care vorbeam se vor înfăţişa natural celu[…]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile