ScrieCiteşteAutoriDespreRecomandăEnglish
Abonament Trebuia să-i zic "antisport pentru mase". Dar fotbalul e emblematic. Oricum, m-am lăsat, de destui ani, de urmărit, privit, consumat în general fotbal. Ocazional, cum ar fi acum, mă apucă câte o streche specifică celui văduvit de ceva ce-i era odinioară drag. Iar acest fel de amok mă ia, de regulă, atunci când vuieşte presa sau blogocubul despre vreo nouă anomalie grotescă din sport. Şi vin şi scriu.
Asta e tot ce-a mai rămas din el, bineînţeles imediat după fabuloasa afacere care i se ascunde în spate. Atleţii au evoluat, ca personaje publice, de la atleţi (şi atât), la staruri media, iar acum, în epoca noastră, la veritabile pornstaruri softcore. Să mă contrazică cineva, după ce se gândeşte serios la enunţul asta. Prin urmare, aşa cum e de aşteptat, sportul pentru mase nu e cu nimic mai mult decât o producţie pornografică "uşurică", la scară mondială. Iar cei care-l consumă avid sunt, din perspectiva mea (şi din mult mai multe motive decât am avut chef să expun de data asta), o seamă de lăbari, încapsulaţi în coaja felului lor voyeurist de a fi (o dihotomie între "a contempla" şi "a face" întrutotul tipică pentru acea formă de pervertire a lui "a fi" pe care o întrupează voyeuristul, în general şi "fanul", în particular). Obvios, fotbalul şi "fanii" lui moderni constituie exemplul cel mai elocvent posibil.
Eram alături de "băieţi", de "tricolori", de "etapă". În vremurile bune ale copilăriei, fotbalul intern însemna duminici tihnite, unele la "iarbă verde", tată şi unchi relaxaţi, cu urechile lipite de radio, soare de veri normale (în locul anomaliilor de acum), miros de bere din aia autohtonă şi naturală (care era ambră faţă de rahaturile pe care le bem acuma, sub multiple etichete - care ascund exact acelaşi căcat, care nu e bere - a propos, divaghez, părerea mea fermă e că, de fapt, în România nu există bere reală) şi de Carpaţi fără, ce mai, fotbalul era parte din farmecul statului degeaba, cu familia şi prietenii. Sportivii erau sportivi, pe vremea aia şi oamenii ai muncii şi, cel mai important, erau oameni şi normali la cap. Şi le plăcea să joace, se vedea pe feţele lor şi se vedea în joc. Pe scurt, era exact cum nu e acum.
Cu toate astea, am renunţat târziu, prin facultate, când deja nu se mai putea. Nu mai eram un copil, iar treburile se împuţiseră mult peste limita tolerabilă, cu toată bunăvoinţa. M-am uşurat, cu acea ocazie: am respirat mai bine deîndată ce n-am mai ţinut minte pe de rost loturile din divizia A şi m-am convins că de fapt, în marea schemă a lucrurilor, din care face parte şi mica schiţă a existenţei mele, mă doare fix în cur de rezultatul Steaua-Dinamo. M-am retras la timp din cariera de spectator de fotbal. Am continuat-o doar pe aceea de jucător de miuţă, din care extrag mai mult şi mai pur spirit sportiv decât din orice rahat de meci din Liga I.
Cu rezultatul firesc de maroniu, desigur. Toţi băieţii ăştia dandy (care mai joacă şi fotbal printre discoteci şi scandaluri) şi maşinuţele lor uimitoare, toţi ţiganii, mafioţii, bişniţarii şi, în genere, acele speţe omeneşti cu care n-ai vrea să ai de-a face... ei bine, fotbalul le aparţine. Încet, persistent, cu răbdare l-au luat. L-au transformat într-o telenovelă cu iz pornografic despre vieţile şi deşănţările lor. Şacalii din jungla media, ăia care îşi zic jurnalişti sportivi, ziua fac pe mironosiţele şi noaptea se bucură de orice circ nou din domeniu, frecându-şi mînuţele (şi probabil nu numai) de fericirea că au subiecte.
Pe bune, nu vreau să jignesc pe nimeni (ceea ce nu înseamnă că nu-mi dau seama că o fac), acum (2008) şi aici (România), chiar trebuie să fii uşor handilău ca să te duci la meciuri, să te uiţi la fotbal şi emisiuni despre el, ore în şir, să crezi că acest domeniu mai poate conţine vreo urmă, cât de fadă, de autenticitate sau valoare şi să cumperi GSP ca să te uiţi la poze. În ce mă priveşte, e mult prea mult sub mine.
Bine, bine, da' "pă internaţional"? Pă internaţional, cu fiecare Mondială mă uit la tot mai puţine meciuri. M-am săturat şi de ăia, până-n gât. Aceeaşi oameni şi în fotbalul lor, doar ceva mai discreţi şi spălaţi (mai bogaţi decât gunoaiele noastre, nu cred). Văzând, în 2006, incredibilul blat dintre Franţa şi Brazilia (echipa mea de suflet, răsfutută de contractul grăsanului Ronaldo cu Pepsi...), precum şi halul fără de hal în care a luat Italia Cupa, plus rahatul ăla al lui Zidane cu capu-n pieptul vrăjmaşului (este vreunul care crede că treaba aia a fost spontană? că n-a fost regizată din timp şi că n-a avut un scop? Da?! Închide browser-ul, insectă, nu eşti vrednic(ă) de textul ăsta)... Aşa că, de-acum încolo, pas.
O să-mi încropesc răzbunarea (bobului de orez) vorbindu-i de rău pe toţi bulangii care au făcut praf ceea ce se numeşte, absolut aberant dealtfel ca şi potenţiale conotaţii intelectuale, "fenomenul sportiv".
Astfel, când o să am vreme şi chef, o să scriu despre cât de de căcat sunt jucătorii, antrenorii, patronii, restul şi presa sportivă. Aşa, ca să am şi eu o bucurie, că fotbalul (şi sportul, în mare) mi l-aţi luat şi l-aţi transformat în malaxorul ăsta gigantic de învârtit bani şi fecală. Vă mulţumesc şi să nu v-aud gura.
|
| ||||
 5.0/5 (1 voturi) | ||||
Copyright 2008-2009. Toate drepturile rezervate.
Contact • Termeni şi condiţii • Politica de confidenţialitate • Netarhia Tools • Powered by users
Total de acord cu tine. Doar aia care nu au sangge in vine stau si vorbesc/citesc/se uita/se cearta/se bat pt sport, in loc sa-l practice.
Dar nu inteleg asta:
"rahatul ăla al lui Zidane cu capu-n pieptul vrăjmaşului (este vreunul care crede că treaba aia a fost spontană? că n-a fost regizată din timp şi că n-a avut un scop?"
Nu m-am gandit pana acum. Cine ar fi regizat si care era scopul?
Sumele care se învârt în jurul Cupei sunt fabuloase. Implicaţiile pentru echipa câştigătoare (mai ales pentru jucători şi interesele din jurul fiecăruia) sunt decisive, de asemenea şi mai ales din perspectiva financiară. FIFA lui Blatter e regizorul. Marile cluburi sunt producătorii. Sportivii sunt actorii. Toată lumea profită, pe rând. Toată lumea e plătită, pe rând. A fost rândul Italiei lui Berlusconi.
"Furia" lui Zidane îmi miroase extrem de tare a calcul rece. Ca şi auto-condamnarea Braziliei la un non-combat dezgustător.
Nu pot să nu văd ceva putred în chestiunea asta, oricât aş vrea să mă mint.