Feriți-vă de traducerile în română

Dicționar

Ideal, un intelectual fin ar putea citi diversele creații literare în limba originală. Mai puțin ideal, el sau ea ar fi capabil(ă) să se bucure de acestea în măcar una-două limbi de mare circulație. Deloc ideal, însă, ar fi ca intelectualul discutat să se complacă în a citi exclusiv traduceri în limba română, fie din cauza necunoașterii temeinice a unei limbi mari (ceea ce este impardonabil pentru un intelectual fin), fie din alte motive, mai mult sau mai puțin absurde.

Citește tot

A susține, de obicei cu elan anti-intelectual, că ai „școala vieții” este felul parșiv de-a admite că n-ai școală. Nicio mare civilizație nu s-a clădit pe „școala vieții”. Toți o avem, nu e o chestiune cu care merită să te lauzi.

România e o țară super scumpă

Și nu în sensul de „dragă”.

Mâncare. Haleală. Potol. Grub. Chow. Cine poate trăi fără? Nici măcar românul, care este însă suficient de prost (și aici mă includ cu jale) să accepte niște costuri exorbitante pentru această meteahnă păguboasă, nay, viciu, care este mâncatul.

Mâncare deprimant de puțină pentru cât de scumpă e.

Fotografia alăturată ilustrează 50 de euro în format comestibil (mă rog, minus săpunul, pungile menajere și pasta de printre dinți)! Cincizeci de euro! „Pe ce?” mi se întreabă stupefiate straturile mai elevate ale intelectului, care nu pun mare preț pe mâncare. Exorbitant, stimați cititori. Obscen!

Citește tot

Cea mai frumoasă melodie

Muzică

M-am gândit să spun cu voce tare care este cea mai frumoasă melodie, din toate timpurile ascultate de mine până acum. Nu cea mai bine orchestrată, nu cea mai distractivă, nu cea mai ascultată, nu cea mai idioată, nu cea mai renumită. Cea mai frumoasă.

(evident, măsurătorul sunt eu; că aşa scrie aici în colţul din stânga sus, Lt.Dan)

Aşadar. M-am tot răsucit, periodic, în toate direcţiile, plin de nelinişte, mai ales în ultimii ani, pentru că nu-mi spusesem clar nici măcar mie care e cea mai frumoasă melodie. Până într-o zi, când am înţeles. Şi am constatat că ştiam răspunsul de multă vreme, însă nu l-am scos din subconştient.

Citește tot

Arafat despre rezidențiat

Raed Arafat

Din păcate aceste note nu reflectă decât un aspect şi vreau să subliniez. Dacă cineva este cu o notă mică nu înseamnă că este un medic prost. Examenul ăsta de multe ori testează memoria şi cât de mult ştii cifre şi nişte date în capul tău. Eu trebuie să ştiu cum gândeşte acest om medic, cum ia decizii. Că este nota 4 sau nota 5 nu asta mă interesează. Aş merge la un medic în care am încredere şi despre care ştiu că rezultatele lui sunt bune şi că işi face treaba bine. Notele nu trebuie să le facem, cred că asta este greşeala majoră a societătii noastre. De copil mic noi îl învăţăm că trebuie să aiba 10, că dacă nu are 10 înseamnă că nu valorează nimic. Nota de admitere de acum nu reflectă decât un singur lucru: memoria şi eventual norocul, spune Raed Arafat.
Citește tot

Cumpăr cărţi. Nu

 

Nu-mi stă în fire să sar ca prostu’ şi să transmit mai departe ce văd şi ce aud. Darămite să scriu. Şi totuşi, ceva absolut fabulos m-a făcut să ies din vizuină. Zilele astea mi-au căzut ochii pe un bon fiscal al unui prieten. Priviţi, vă rog.

bon fiscal cu 5 cărţi

Mai priviţi o dată.

Eu (doar eu, adică) n-am mai văzut aşa ceva de cel puţin zece ani. Ani în care singurele bonuri fiscale asupra cărora zăbovesc mai mult de zece secunde sunt cele care mă ajută să-mi centralizez şi organizez cheltuielile. Lactate, fructe, alte alimente, utilităţi, Orange, UPC, haine, ocazionalele alimentări cu benzină, ocazionalele cheltuieli pentru menţinerea sănătăţii, ocazionalele băuturi alcoolice răcoritoare, extrem de ocazionalele extrem de mici plăceri. Cărţi nu prea găsesc pe bonurile mele fiscale. Citesc din împrumut. Mai primesc cărţi, drept cadou. Şi mă bucur, pentru că îmi place să citesc. Încă nu mi-am pierdut reflexul de a intra într-o librărie şi, atunci când am ocazia şi timpul, de a citi câteva pagini la întâmplare (odată, am citit vreo 80 de pagini dintr-un roman, în vreo trei reprize; din păcate, mi-am pierdut interesul în romanul respectiv şi nu l-am terminat); de a urmări înfrigurat şi curios rafturile; de a adulmeca aerul mişcat de filele răsfoite; de a avea în mână 250 de grame de posibil dialog cu un om complet străin mie, care a trăit demult sau care trăieşte departe, pe care nu-l voi întâlni niciodată în viaţa asta, dar care-mi va deveni mai puţin străin – poate chiar prieten bun la care să mă reîntorc fără teamă de fiecare dată când simt nevoia – după ce-l voi fi citit.

Citește tot

Dune

dune

Cartea.

Am spus odată că universul din Dune e infinit. Simt la fel şi acum, după aproape 20 de ani de la primul contact cu el şi dupa două sau trei recitiri, între timp. Chiar dacă ultimele două volume (din seria originală) nu sunt perfect integrate şi parcă scapă din vedere esenţa. Ereticii şi Canonicatul complică aiurea firul epic (nu că asta ar fi o problemă), dar o complică pe pagini prea multe şi parcă nu mai rămâne loc de lăsat mintea să zboare, să cutreiere, întrebându-se sau minunându-se. Mereu am considerat că unul dintre marile merite ale felului de a gândi şi scrie primele volume din seria Dune (din seria originală, repet; puţin mai jos o să-l iau în primire şi pe Brian Herbert) este puţinul epic şi infinitul liric. Totul culminează cu Împăratul-Zeu, care rămâne pentru mine cea mai apăsătoare carte din întreaga serie.

Citește tot

Rezistența la antibiotice

„O amenințare catastrofală”, titrează Reuters citându-l pe unul dintre responsabilii guvernamentali englezi pe linie medicală. Corect, așa este.

Însă în tot comunicatul respectiv, atât cauzele reale, cât și, logic, soluțiile, sunt ascunse în câteva rânduri:

Îmbunătățirea supravegherii pentru a urmări super-bacteriile rezistente la medicamente, prescrierea de mai puține antibiotice și asigurarea că ele sunt prescrise doar atunci când sunt necesare, și asigurarea unei mai bune igiene a mâinilor pentru a menține infecțiile la un minimum […]
Citește tot