Calitatea mp3 vs FLAC vs CD

Free Lossless Audio CodecReascultând parte din colecţia muzicală cu noile căşti (Sony MDR V150, care sunt departe de o redare la calitate calitate hi-fi), pe laptop (placa de sunet integrată, care sună penibil pe lângă cea externă), mi-am adus aminte cât de tare scade calitatea la conversia în mp3 (care comprimă lossy, adică pierzând din informaţia de intrare), chiar la bitrate-uri mari (320kbps).

E foarte greu de explicat, mai ales de către un nespecialist, ca mine, altor nespecialişti, pentru că da, chiar şi ca mp3, muzica „se aude”, e tare, este bas destul, se aud cinelele. Dar ceva nu e la fel. Audiofilul înregistrează clar diferenţa, pentru că nu trebuie să fii inginer de sunet ca să fii audiofil. E greu de explicat, însă imaginea de la începutul acestui articol e perfectă ca exemplu.

Practic, diferenţa dintre mp3 şi original este cea dintre o imagine jpeg şi bitmapul original, mult mai evidentă la compresie mai mare. Dacă am „vedea” sunetul, marea majoritate a mp3-urilor ni s-ar părea inacceptabile, ar fi ca şi cum ne-am uita la filme alb-negru sau la rezoluţii slabe.

Original vs comprimat, o analogie vizuală

Articolul e lung şi tehnic. Iată concluzia:

Basically, if you want true CD quality from the files on your iPod or music server, you must use WAV or AIF encoding or FLAC, ALC, or WMA Lossless. Both MP3 and AAC introduce fairly large changes in the measured spectra, even at the highest rate of 320kbps. There seems little point in spending large sums of money on superbly specified audio equipment if you are going to play sonically compromised, lossy-compressed music on it.

De aceea, „aduceţi” de pe net (sau faceţi CD ripping) în FLAC (Free Lossless Audio Codec). Pe scule audio decente (nici măcar de vârf) diferenţa e sensibilă.

Înafară de spaţiul de stocare mai mare necesar pentru FLAC (ceea ce începe să devină irelevant în epoca hard-urilor de 1 TB pentru publicul larg), asigură-te şi că player-ul portabil ştie decoda (majoritatea ştiu). Aceste dezavantaje sunt minore, dacă realizăm că FLAC oferă exact aceaşi calitate ca şi CD-ul, iar dacă pierzi CD-ul respectiv, poţi „arde” altul la calitate identică cu originalul, folosind fişierele FLAC.

Personal, o să mai folosesc mp3 pentru muzică la care nu ţin prea tare, e.g. playlist-uri întregi de party (s)hits, pentru că pot obţine o compresie de până la 80% (spre deosebire de 30-50% pentru FLAC). Şi pentru pus pe telefonul mobil.

(4,75 / 4 evaluări)
Loading...

2 comentarii la “Calitatea mp3 vs FLAC vs CD

  1. Fara un test riguros ABX (blind test) totul e doar speculatie. Teoretic FLAC-ul (facut dintr-un CD rip) e mai bun decat MP3-ul la un bitrate decent. Practic diferentele sunt greu de sesizat. Un MP3 bine encodat (preferabil cu LAME) suna foarte bine si e aproape imposibil de diferentiat de CD, chiar si cu echipament de top. Problema este ca auzul omului este limitat.

    Recomand acest articol: http://blog.codinghorror.com/concluding-the-great-mp3-bitrate-experiment/

    O analogie ar fi domeniul video. Probabil stii ca Blu-Ray-ul si DVD-ul sunt formate lossy, precum MP3-ul si JPEG-ul. Daca s-ar folosi o compresie lossless gen FLAC, ai idee cam cat de mari ar fi aceste fisiere? Zeci de GB (DVD) si sute de GB (Blu-Ray). Si totusi n-am auzit pe nimeni sa se planga de calitatea lor, asa lossy cum sunt ele.

  2. Desigur, subiectivismul nu poate fi eliminat din ecuație. Însă:

    Diferența dintre FLAC (sau orice alt format lossless) și mp3, chiar la 320k, nu e deloc imposibil de diferențiat față de CD, chiar și cu echipament de clasă medie, nu neapărat de top. Într-un test orb sunt în stare să fac diferența ușor în 8-9/10 cazuri, ceea ce e semnificativ statistic (nu e doar întâmplare) între 320k și FLAC. În schimb, da, pentru urechi mai puțin antrenate, care nici nu știu cum trebuie să sune materialul necomprimat, folosind scule slabe, diferența poate să nu fie aparentă.

    Știu articolul la care faci referire. Are pretenții de știință, dar e un test plin de găuri mari, printre care lipsa oricărei corelații cu echipamentul de audiție. Concluzia poate fi valabilă strict pentru ascultătorul ocazional, pe echipament low-end. Cu alte cuvinte, 192k e suficient pentru ascultat pe căști mediocre, pe telefonul mobil (sau alt dispozitiv cu subsistem audio mediocru sau slab), pentru că oricum partea hardware nu poate reda detaliile în plus. Continuând analogia cu o imagine, pe un ecran de telefon cu o rezoluție de 320×480 un JPEG de 800×600 se vede la fel ca unul de 2048×1800, deci n-are niciun sens să ții un fișier de câteva ori mai mare pe acel telefon, dacă oricum nu ai cum să vezi diferența (limitare hardware). Dacă faci însă comparația pe un ecran HD 1080p, diferența dintre imagini devine foarte clară.

    Analogia cu domeniul video nu este deloc potrivită dintr-un motiv foarte simplu: nu există hardware de redare care să fie capabil de formate mai puțin comprimate, adică nu are niciun rost să oferi material necomprimat pentru redare pe un televizor limitat la maximum 1080p (desigur, Ultra HD 4K poate mai mult, dar nu e nici pe departe mainstream). Vorbim de domeniul digital, desigur, iar „transductorul” final, ecranul, este digital, așadar limitat. Doi la mână, informația vizuală necomprimată necesită mult mai mult spațiu (după cum ai zis) decât cea audio, pe lângă că nu poate fi redată fizic în domeniul digital.

    În audio, în schimb, „transductorul” final este analog (difuzorul), nu este limitat digital. Poate produce în domeniul analog orice frecvență din intervalul 20Hz-20KHz (limitele auzului uman), fie discret, fie continuu, cu alte cuvinte nu are limită de rezoluție. Prin urmare, semnalul digital necomprimat poate fi redat în totalitate în domeniul analog. Deci folosirea semnalului necomprimat are sens și aplicabilitate practică clară, mai ales având în vedere cantitatea mult mai mică de informație decât în cazul informației vizuale, care nu mai pune problema spațiului de stocare imens.

    Mai mult, dacă te uiți la un DVD, sau chiar Blu-ray, în anumite scene, în special cele întunecate, unde există multiple grade de negru, pe un ecran TV bun, artefactele digitale sunt foarte vizibile. „Nu se plânge nimeni” pentru că literalmente nu există altceva mai bun în domeniul digital, spre deosebire de audio, unde există atât formatele necomprimate, cât și sisteme de redare capabile.

    Adaug că nu sunt un „audiofil” disperat care nu poate asculta muzică fără mufe aurite, cabluri vrăjite și lămpi. Dar, pe scule decente, cu o ureche cât de cât atentă și capabilă, diferențele dintre mp3 și WAV/FLAC sunt foarte clare. Ca exemplu, dacă ascult piesa X pe telefon, cu căștile chinezești care vin cu telefonul, nu pot diferenția constant între 192k și FLAC, dar nu pentru că 192k mp3 sună la fel de bine ca și FLAC, ci pentru că ambele sună la fel de prost pe sculele respective!

    Dacă ascult aceeași piesă, în cele două formate, pe calculator „scos” într-o placă de sunet externă dedicată (Edirol UA 25-EX, cu DAC-uri de cu totul alt nivel decât jafurile din subsistemul audio al telefonului), folosind căști de studio (German Maestro GMP 8.35D), diferența e subtilă, dar foarte clară: față de FLAC, 192k mp3 sună semnificativ mai prost.

    Frecvențele extrase prin compresie, folosind modelul psiho-acustic care stă la baza mp3, se simte acum că lipsesc. În ce fel? În primul rând în separația instrumentelor, care e clar mult mai difuză față de FLAC, mai ales în frecvențele joase (bas), așadar senzația globală e de neclaritate, subtilă, dar foarte enervantă dacă știi cum ar trebui să se audă, pentru că ai ascultat deja varianta lossless. Inerent, parte din informația respectivă, scoasă afară din material de către compresia lossy, participă la edificarea dynamic range, iar pierderea ei poate produce reducerea acestui interval, rezultând într-un sunet „plat”, „bidimensional”, „mort”.

    Jeff Atwood e băiat bun, iar „studiul” lui e aproape OK dacă toată lumea ascultă muzică pe telefon/laptop, cu căști sau boxe penibile, dar nu se pricepe la chestiunea asta atâta cât crede el că se pricepe. Sound On Sound e o revistă pentru profesioniștii din audio, în care poți citi despre masacrul pe care-l produce compresia lossy, care poate fi tolerat numai pe scule slabe și dacă nu știi cum ar trebui să sune, de fapt.

    Repet, nu vorbim aici de scule de mii de euro și unicorni care descântă semnalul cu pârțuri de curcubee, dar vorbim despre scule decente, care pot să însemne câteva sute de euro – adică prețul unui smartphone mai răsărit (cu un subsistem audio penibil, de obicei). Pe asemenea scule, cu puțină experiență ca „ascultător de muzică” (adică pur și simplu stai și asculți cu atenție, nu faci altceva în timpul ăla, nu citești, nu te dai pe net, nu dormi, nu dai cu aspiratorul etc.), diferențele devin rapid sesizabile, chiar dacă nu le știi zice pe nume, ajungi să preferi clar formatul necomprimat și să te agaseze cel comprimat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile