Muzică (categorie)

Descoperă muzică bună.

John Mayall & The Bluesbreakers – The Supernatural

The Supernatural este una dintre piesele geniale ale albumului din 1967, A Hard Road. Este piesa lui Peter Green, un blues straniu, modern pentru acea vreme. Amintește întrucâtva de capodopera Funkadelic – Maggot Brain (1971), poate prin stranietate.

Notele extra-lungi de la începutul pasajelor (feedback controlat) sunt magice. Supranaturale. Produse probabil cu o Gibson Les Paul, poate chiar cea pe care i-a dat-o ulterior lui Gary Moore – cine știe?

Peter Green este unul dintre titanii chitarei electrice. N-are rost să enumăr toate starurile pe șase corzi pe care le-a influențat. Mă rezum la Santana – sesizați asemănările.

Dynamic Range și Loudness Wars

Dynamic Range (Intervalul Dinamic)

Puțin cunoscut publicului meloman, dynamic range (intervalul dinamic) este un parametru de importanță extremă atât în producția, cât și în audiția muzicală.

Noțiunea nu este deloc dificilă și poate fi înțeleasă de către oricine, nu doar de către inginerii de sunet: intervalul dinamic reprezintă diferența de volum (în decibeli, dB) între cele mai „tăcute” și cele mai „gălăgioase” segmente ale materialului audio (piesei, melodiei). Reducerea acestui interval dă senzația că întreaga piesă sună mai tare, datorită creșterii volumului părților mai tăcute, deși volumul maxim rămâne același.

Citește tot

Between the Buried and Me – Mordecai

Greuceanu. Treaba mea se afla, de fapt, la 4:30, unde studiam un sweeping arpeggio. După care am văzut toată piesa. Ce chestie. Death metal combinat cu jazz şi progressive. Meshuggah? Djent? Plus stilurile dintre. Straniu. Puternic. Reviriment cerebral total.

Băieţii aceştia arată, fizic, foarte comun. Ce frumoasă e scăparea din stereotip. Nu e de ascultat toată ziua, dar e de urmărit.

Joe Bonamassa

Tocmai am ascultat Bloodline, albumul trupei omonime, cu Bonamassa la chitară. Şi câteva dintre albumele ulterioare ale lui Joe. Progressive blues, să-i zic? Tehnic şi capabil să transmită emoţie, Joe Bonamassa este, probabil, cel mai proeminent chitarist de blues la ora actuală, l-aş situa pe acelaşi calapod cu Gary Moore sau Stevie Ray Vaughan, însă, totodată, este cel care aduce blues-ul în mileniul trei, şi e greu să „modernizezi” un asemenea stil fără să-l distrugi.

Citește tot

Shaman – Fairy Tale

N-am mai auzit o asemenea voce de la Sebastian Bach încoace. Andre Matos (brazilian, ţară care se remarcă, în mizeria sa, prin apetitul sănătos pentru metal) e şcolit în muzică clasică şi debitează o voce cu care poţi sparge pereţi cu maximă eleganţă sonoră (atinge aparent fără efort E5 în Fairy Tale). Fantastică piesă. De-aş putea cânta aşa, n-aş mai ieşi de sub duş.