Bronze este gama entry-level de la Monitor Audio, o companie britanică care produce boxe hi-fi de aproape 40 de ani. Brand-ul este unul „exotic” pentru cei obişnuiţi cu firmele din gama consumer (Phillips, Sony etc.) şi se află la un nivel de calitate superior, în liga KEF, Dynaudio, JBL etc. – acustică pentru audiofili.
Tony Iommi, legenda de la chitara Black Sabbath, a găsit de cuviinţă să-şi reteze vârfurile mijlociului şi inelarului de la mâna dreaptă la o vârstă fragedă (accident de muncă) şi, prin urmare, unele dintre cele mai celebre şi recognoscibile riff-uri de pe planetă a trebuit să fie cântate de un ins cu prelungitoare la degetele de la mâna dreaptă.
Django Reinhardt, genialul ţigan chitarist de jazz, şi-a desăvârşit muzica cu două degete de la mâna stângă chircite de cicatricea post-arsură, practic utilizabile, limitat, numai pentru acorduri. Din nou, muzică legendară.
Ce înseamnă chemarea şi pasiunea. Nu numai în muzică. Atâţia dintre noi, cu toate „degetele” la locul lor, o să le ducem, nefolosite, pe lumea cealaltă.
Dom’le, nordicii ăştia au ceva, întotdeauna au avut. Lykke Li are antecedente cu Röyksopp, ceea ce spune una-alta.
Bonus: Lykke Li – I Follow Rivers live (unde băieţii fetei arată că, deşi stau bine la electronică, ştiu și descânta la coardă şi la băţ).
Reascultând parte din colecţia muzicală cu noile căşti (Sony MDR V150, care sunt departe de o redare la calitate calitate hi-fi), pe laptop (placa de sunet integrată, care sună penibil pe lângă cea externă), mi-am adus aminte cât de tare scade calitatea la conversia în mp3 (care comprimă lossy, adică pierzând din informaţia de intrare), chiar la bitrate-uri mari (320kbps).
Există opinii conform cărora muzica este forma de artă cea mai apropiată de suflet. Cel puţin în comparaţie cu artele plastice: câte tablouri îţi stârnesc lacrimi? Sau te fac să tremuri incontrolabil?
După ce, de patru ani, X-Factor-ul lui Simon Cowell scuipă pe piaţă un single de căcat (un fel de onanie muzicală publică, greţos de benignă) cântat de câştigătorul ediţiei anuale direct pe locul întâi la vânzările de Crăciun în UK, anul ăsta reuşeşte să spargă putregaiul, însă nu la modul spontan.
Tocmai l-am terminat de ascultat… Ce e de zis? Cinşpe ani de aşteptare pentru mine au fost cinşpe ani remarcabili pentru Axl Rose, aparent.
Nebunie curată, tehnică desăvârşită, un ocean de talent, geniu de neoprit – un exemplu perfect, din toate punctele de vedere, pentru ceea ce înseamnă a fi mare. De data asta în artă. Până şi durata neverosimilă pe care a parcurs-o producţia se încadrează în reţetă. Plus fluctuaţiile din componenţa trupei (care nu e Guns n’ Roses), în căutarea formulei perfecte – al cărei secret s-a ascuns tocmai în inconstanţa respectivă.