ScrieCiteşteAutoriDespreRecomandăEnglish
Abonament Mă uit la clasa politică românească (dar nu numai), într-un avânt masochist căruia nu pot să-i scap, uneori. Sau la veritabilele comitete de la conducerea variilor instituţii de stat. Sau la unii şefi şi şefişori din sectorul privat.
Mi se pare că predomină printre aceştia, ca tip aparte, ceea ce aş numi, împachetat în eufemism, colegul infragenial. Ştii, colegul ăla (sau colega aia) de clasă care n-avea absolut nimic. Nu nimic special, nimic-nimic. Care se salva de la a fi pleava colectivului (compusă din bagabonţii clasei, mulţi dintre ei infinit mai dotaţi intelectual) comportându-se perfect şters şi oficial şi înregistrând note corecte. Nici prea, nici foarte. Poate o olimpiadă, faza pe judeţ. Poate nici atât. Comandant de detaşament sau grupă. Sau nu. Uneori febleţea (sau flebita?!) dirigintelui. Politic. Neutru. Vag. Ranchiunos şi motivat. Răbdător. Corect. Apogeul fad al mediocrităţii, al unei stări care e doar atât, o stare, care se va perpetua până la moartea individului, nici măcar o promisiune. Dacă stau să mă gândesc, orice clasă e compusă în majoritate din colegi subgeniali.
Îmi pare că 90% dintre politicieni, şefi şi şefişori, de la stat şi din privat, aparţin acestei categorii. Greţos de corecţi în conduită, de la vorbă până la port, oribil de corecţi în gândire. Vorbesc despre această corectitudine care este corectitudinea limbajului, portului şi gândirii de lemn, nu te lăsa înşelat. Pentru vizualizare, ia Bocănetele premier, care e exemplul perfect de coleg infragenial la maturitate. Aceştia sunt oamenii care par că ne conduc. Global.
Iar în spatele lor, undeva, sunt acei puţini câţiva dintre cei puţini câţiva brilianţi, din aceeaşi clasă. Aceia a căror inteligenţă este suficient de versatilă cât să realizeze că rebeliunea nu aduce profit. Cel puţin nu cât discreţia.
|
| ||||
Comentarii acest articol
Comentarii articole Sicovitol
Toate comentariile