Costul gratuității și plățile obligatorii către terți privați

Gratuitatea e scumpă în România. La stat, unde există, oficial, gratuitate, și la privat, unde anumite servicii sunt gratuite ca tehnică de a atrage clientela până ai pus mâna pe ea în mod ireversibil. Pentru că, după o foarte scurtă perioadă euforică, costurile ascunse își fac apariția prin toate găurile contractuale.

Că gratuitatea românească e o iluzie extrem de deziluzionantă, e una. Că mai nou pe ea se grefează o grămadă de costuri suplimentare menite să hrănească o specie nouă de paraziți și mijlocitori, e alta.

Obligativitatea (impusă de către stat) de a face plăți către terțe părți private mai mult sau mai puțin dubioase, cu exemplul cel mai odios în Pilonul II (pensii), constituie unul dintre cele mai îngrijorătoare și mai nebăgate în seamă fenomene care, pe șest, îți extrag leul din buzunar, iar tu n-ai de ales – ce frumoasă e libertatea, eh? Această tâmpenie e prezentă adesea și în sectorul privat, unde, prin medierea diverselor bartere, plătești în plus pentru lucruri de care n-ai nevoie, pentru că orice oportunist trebuie să facă un ban din nimic, pe cât posibil fără muncă.

Ce e gratuit în România de stat? Grădinița? Școala? Spitalul? Serviciul religios? Pe hârtie, toate. În realitate, niciuna.

Faptul că persistăm în a ne amăgi cu „gratuitatea” nu face decât să umple de bani niște buzunare de șmecheri. Ca și nesfârșitele costuri ascunse, adiționale etc. din relația cu minunatul sector privat autohton.

Fii primul care evaluează articolul:

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile