ScrieCiteşteAutoriDespreRecomandăEnglish
Abonament Da, dansul. Despre asta e vorba. Despre unul dintre cele mai nesăbuite acte voluntare ale omului. Nu vorbesc de dansul ritualic, necesar menţinerii unui psihic normal. Ci de acela social, care se practică fără ruşine în spaţii închise sau deschise, sau care este ridicat la rang de sport. Îngrozitor peisaj, înfiorătoare imagine: oameni dansând. În cluburi, în discoteci, la cenacluri, la nunţi, la aniversări, oriunde se poate.
Experiment: luaţi o porţie de solitudine, aruncaţi prejudecăţile la gunoi, fiţi liberi în simţiri pentru câteva clipe, lărgiţi-vă limitele perceţiei dezinteresate. Apoi, inchipuiţi-vă oameni dansand; singuri, sau câte doi, sau în grupuri.
Doar şi eu am dansat şi evaluez că e necesar să încercam toţi mijlocul acesta de apropiere sexuală. Dar, la fel de inevitabil, va apare momentul maturizării, cel în care realizezi grotescul gesturilor dansului; numai o de-ne-închipuit ignoranţă poate sa ducă la continuarea sălbăticiei.
Nunta.
Sunt câteva momente deosebite la orice nuntă, care mă trezesc din amorţeală. Unul dintre acestea este trenuleţul acela de oameni pe un singur rând, care dansează săltăreţ printre scaune şi mese, în cautare de noi victime. Un altul este celebrul luat de mâini şi trecerea, câte doi, pe sub un tunel format din alte mâini ridicate, care îşi aşteaptă rândul. Bucuria idioată întipărită pe feţele participanţilor la acest circ este bogată în semnificaţii pentru un observator atent şi imparţial (cum sunt, de exemplu, eu). Iar apoi, spre final, ca un duş rece, binevenit (pentru mine), apar celebrele acorduri Zorba, care sunt întâmpinat cu chiote de bucurie încă de la primele note. În acest caz, lucrurile mă încântă peste măsură, deoarece pot dibui foarte clar dimensiunea tâmpeniei dansatorilor (altfel, rareori reliefată pe deplin); în plus, ştiu că urmează cât de curând o mâncare caldă, una dulce, plicurile şi izbăvitorul plecat acasă. Aaaah, cât aştept ritmurile Zorba să mă trezească şi să mă distreze.
Clubul / discoteca.
Cu orice ocazie (petrecere simplă, aniversare sau altceva de gen) trebuie mers la dans. Groaznic: grupuri de forme umane mişcându-se pe lumină integrală, în aritmie; chiote de bucurie la orice acord cunoscut; încercări de dialog eşuate în strigăte profund dez-excitatoare; oameni aparent anormali rotindu-se dizgraţios în mijlocul unor cercuri de alti aparent anormali, care îi incurajează pe primii; fredonări vizibile, audibile şi dezgustătoare (şi într-o ingnoranţă totala) ale unor lirisme de referinţă (enumăr doar primul suckces internaţional ce-mi vin în minte: Come on, please help me, doctor Dick / I need your love, I feel so sick / I need a kick and you're so big / Oh, doctor, please, deep, deep, deeper / Help me, doctor Dick / My fever's rising, so please come quick / I know you know a little trick / Oh, doctor, please, deep, deep, deeper); perechi ce se rotesc periculos, dar prosteşte, înspre alte perechi care, pe absolut aceleaşi ritmuri, se unduie încet şi cu simţ romantic; haos la insuportabilul El Meneaito; circ total la orice rock-and-roll; bătaie de joc iresponsabilă la Nothing Else Matters sau altele în gen.
Dansul sportiv.
Incredibil, dar adevărat: dansul împins la extrem, la condiţia înjositoare de probă competiţională. Pentru care nu am respect. Simt doar ură pentru cei care i-au permis apariţia. Precum şi greaţă la orice privire către o astfel de manifestare.
Oare nu mai ştim audia fără să ne dăm în stambă, mişcându-ne extremităţile în toate direcţiile? Vreau să aud sunet de linişte, din când în când. Chiar acum, de fapt!
|
| ||||
 0.0/5 (0 voturi) | ||||
Copyright 2008-2009. Toate drepturile rezervate.
Contact • Termeni şi condiţii • Politica de confidenţialitate • Netarhia Tools • Powered by users
Dansul e pentru sclavi. De aceea, oridecâteori vreau să mă simt înfrânt (în scopul perv de a simţi că nu mai am nimic de pierdut), dansez. Întâi beau. E obvios.