Dascălii

Când zici „dascăl” în loc de profesor, conferi meseriei o aură de şi mai mare nobleţe, de factură clasică, de stil vechi, adică de un soi implicit mai bun. Mai de soi. Dascăl. Dascăli. Dascălii noştri.

Am fost vârât în vreo formă sau alta de şcolarizare vreme de peste douăzeci de ani, fără repetiţii şi excluzând grădiniţa (unde, totuşi, am învăţat a zice ball, dog, frog). Un sfert de secol – îmi freamătă lingurica realizând greutatea brută a timpului. Câteodată simpla conversie naşte revelaţii. Zeci de profesori. Probabil vreo trei dascăli. Cam unul pentru fiecare mare ciclu de învăţământ.

Tot înainte vrednici pionieri, Fii de bravi eroi, pe plaiul românesc. La şcoala muncii dobândind puteri, Comunişti ai patriei cresc.

Profi de istorie care ne cafteau dacă râdeam de Ceauşescu, din greşeală. Speriaţi rău. Mari anti-comunişti, după revoluţie. Profa de Constituţie, în generală. Profele de mate. Delta egal be pătrat minus patru ace. „Materia asta e cea mai importantă.”

PTAP (Pregătirea Tinerelului pentru Apărarea Patriei), Mici Miliţieni. Astea erau părţile frumoase.

Sus, mai sus cutezători, Spre viteazul tricolor. România înălţaţi Pionieri neînfricaţi.

Frustraţi, frustranţi. Timpul se scurge mai vâscos ca mierea. Profesori universitari. Cadre didactice. „Cadavre didactice”, după cum ei înşişi glumeau, chipurile fin, rânjind ca nişte pedofili – eu n-aş fi putut debita o poantă atît de fină. Macabră. Preparatori, asistenţi, lectori, confi, profi. Dascăli? Niet. Unul să fi fost? Doi?

Pleznetul sec al aripilor rupte.  Trâmbiţe sparte suflând imnul mediocrităţii victorioase. Spirite tocite, cuie bătute în granit. Spirite ca suliţe retezate. Fără vârf. Teamă, ca dintotdeauna, independent de regim, independent de orice, doar teamă, spaimă, teroare. Teama de cei care trebuie să te educe. Spirite goale.

Nimic deosebit. Spiritele ascuţite nu se ascut, pur şi simplu rezistă la uzură. Împung prin simpla stare a faptului că nu se tocesc. Nu e de plâns, asta. Trebuie doar să ştii că ăsta e unul dintre rolurile şcolii moderne non-maieutice, acela de a încerca să te facă praf atât de autentic, încât angajează profi ne-dascăli care-şi fac din asta misiune de credinţă, iar ei, la rându-le, fac o treabă minunată, întrucât cred că e pe bune, devreme ce satisfacţia pe care mediocritatea lor o resimte pare o trăire atât de firească, de naturală, vai.

De aceea trebuie să te duci la şcoală.

„Familia răspunde de educaţie. Pe şcoală nu te poţi baza.” A zis cândva un om deştept, cu mare experienţă în puericultură. Nu era dascăl.

Fii primul care evaluează articolul:

Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile