ScrieCiteşteAutoriDespreRecomandăEnglish
Abonament Până acum am tot amânat această amarnică constatare, însă astăzi accept cu frustrare şi înspăimântare, că sunt înconjurat de idioţi! Eu, optimismul întruchipat, care credeam că România încă are şanse de a se scăpa de la auto-eradicare, cum am fost aşa naiv, nu ştiu.
Acest monolog are rolul unei disperate încercări de a-mi restaura sănătatea psihică, aşa că cei ce preferă să n-aibe o reacţie emetică la scrierile mele, vă recomand să navigaţi spre o altă pagină.
Tânăr student la medicină fiind, particip astăzi la un curs de Fiziopatologie, care pentru cei neaflaţi în temă, acest obiect răspunde întrebărilor "Cine?" "Cum?" şi mult râvnitul "De ce?", prin urmare nu exagerez când spun că importanţa acestui obiect este crucială în formarea unei gândiri medicale de ansamblu, şi în mod direct, delimitarea dintre un medic şi un criminal cu parafă. Pentru a beneficia de elucidare la această disciplină, trebuie să ai cunoştinţe din alte cel puţin 5 materii de bază din medicină, ca atare, efortul intelectual depus în timpul acestui curs este epuizant.
Am fost binecuvântat cu un profesor care în viziunea mea, este o valoare, o categorie de român rar întâlnit printre buruienile ubicuitare din societatea actuală. Însă colegii mei (cu excepţia câtorva, împreună cu care supravieţiesc această facultate inhibându-mi tendinţele de a ridica un Kalasnikov şi de scăpa viitorii pacienţi de neşansa întâmpinării vreounuia din actualii aspiranţi la statutul de medic), sunt o adunătură de oligofreni, unul mai grozav ca celălalt, iar în viziunea lor, cursul de Fiziopatologie înseamnă ziua cea mai sumbră în care Dumnezeu îi pedepseşte pentru păcatele trecute şi viitoare ale lor şi ale copiilor lor.
Ca şi orice pedagog bun, acest profesor are darul de a preda materia în tandem cu unele comparaţii/exemple de ordin social adoptând în respectivul moment un limbaj colocvial, pentru a facilita procesul de acaparare şi reţinere de informaţii. Astfel, în timpul acestui curs, deseori mă regăsesc cu capul plecat şi ochii-n pământ când aud în spate un val de chicoteli la adresa unei replici ce profesorul o rosteşte zâmbind, dar nu cu alt scop decât cel de a releva o situaţie fiziopatologică deloc comică, însă neîmbrăcată într-o exemplificare obligatoriu academică. E trist să vezi că studenţi la medicină, loc unde-ai zice că găseşti tineri cu aptitudini intelectuale mai de Doamne ajută, nu ştiu când să portretizeze amuzament, ba mai mult, excelează în a demonstra cât de imatură şi subdezvoltată le e gândirea.
Să nu mai pomenesc de lipsa de atenţie şi totala desconsideraţie ce-o au faţă de materie şi de acest cadru didactic, care i-am auzit numindu-l în toate felurile imaginabile. Cunosc principiul ce-l aplică idioţii inconştient: "Dacă nu înţeleg, nu îmi place". Şi cum ar putea ei să perceapă o materie care necesită puţin efort? Mă înspăimânt când mă gândesc că acel profesor mă va băga în aceeaşi oală cu această plebe medievală, la care tot ce e nou, şi greu de perceput la prima vedere, trebuie distrus (în cazul de faţă, denigrat).
Înţeleg, şi eu am momente în care mă descarc printr-un limbaj deloc academic, şi mă pretez la "caterincă", bârfe, batjocuri şi la toate activităţile libertine care se practică în feluritele situaţii, activităţi care încerc să le parcurg cu regularitate pentru a-mi păstra sănătatea mentală, că de nu, m-ar păli Alzheimerul devreme, însă am buna educaţie de a nu lăsa aceste atitudini să mă definească şi ştiu când trebuie să mă opresc şi să adopt o atitudine corespunzătoare unui om matur.
Am ajuns să mă simt mustrat să rămân după terminarea cursului şi evacuarea amfiteatrului, pentru a cere scuze profesorului pentru această audienţă majoritar formată din bovine.
Cred că cea mai propice încheiere descărcării mele nervoase este un citat din antologica reclama a coniacului Cava D'Oro, ce personal o consider un laitmotiv al societăţii actuale:
" - N-ai cu cine mă, n-ai cu cine..
- Ce vrei bă? Nişte ţărani. "
Iar ca un PS pentru editorii site-ului, aş vrea să vă mulţumesc pentru înfiinţarea acestui colţ de Rai. Vă consider un răgaz intelectual unde mă pot delecta cu nişte scrieri cu adevărat de calitate. Mă smeresc citindu-vă articolele şi gândurile ce le aşterneţi în pagină cu asemenea talent şi execuţie artistică.
 0.0/5 (0 voturi) | ||
Copyright 2008-2009. Toate drepturile rezervate.
Contact • Termeni şi condiţii • Politica de confidenţialitate • Netarhia Tools • Powered by users
Bun venit. Mă bucur să văd un coleg medic scriindu-şi gândurile. Trebuie să fiu de acord cu faptul că "materialul" uman compus din studenţii la medicină, astăzi, tinde spre deplorabil. Nu mai există examenele dure de intrare, cu bani se poate lua orice examen de pe parcurs, nu mai există, decât rar, curiozitatea genuină care ar trebui să animeze un student medicinist, pasiunea pentru ştiinţă, nu pentru note. La rândul meu, am fost printre studenţii atipici de la polul opus uşilor de biserică, nu neg, însă am avut mereu în faţă principiul fundamental: râdem, glumim, dar meseria e meserie. Păcat de efortul profesorului despre care vorbeşti, mai ales că oamenii ăştia sun rari, mai ales în preclinic, unde majoritatea cadrelor didactice sunt mega-frustrate şi neprietenoase.
Ţin minte, în rezidenţiat, am primit în UPU un pâlc de studenţi la medicină, veniţi de la un chef, cu tot cu asistentul de grupă de la Anatomie, însoţind un coleg care căzuse pe o sticlă şi se alesese cu o plagă superficială în regiunea retrovertebrală (pe spate, adică). Era anul 2, venise pe picioarele lui, râzând, şi prima întrebare pe care mi-a pus-o, profesional, a fost dacă cred că i-a fost afectată măduva spinării... După trei semestre de Anatomie şi Fiziologie. Asta a fost acum câţiva ani buni. Şi de atunci mi se pare că treaba merge în jos, judecând după studenţii pe care i-am întâlnit prin spitale.
Scrierile tale despre viaţa de medic în Anglia m-au impresionat enorm, şi chiar dacă e prematur (încă 3 ani de şcoală şi apoi cei 2 de rezidenţiat necesari pentru plecare), sunt pe zi ce trece mai hotărât să mă alătur viitorilor foşti români, chiar dacă mi se rupe inima să-mi las familia, cred că îi voi putea susţine şi de peste graniţe.
Engleza îmi este şi mi-a fost dintotdeauna cel mai bun prieten, şi ar fi o pierdere să las acest dar nepus în valoare.
În altă ordine de idei, am vorbit acum câteva zile cu Preşedintele Consiliului Naţional Român de Resuscitare, şi mi-a confirmat că centrele din ţară înca nu au acreditare ERC, însă mi s-a spus că de la anul vor avea acest privilegiu, lucru care fireşte mă încântă că voi putea face cursurile ALS/EPLS în ţară.
Anyway, timp este şi schimbări se vor produce, sănătatea să mi-o păstrez.
PS: Unde ai terminat medicina?
Legat de ALS/EPLS, sper să fie aşa. Câteodată, cu toată groaza, trebuie să te pui în mişcare. De exemplu, atunci când, după 12 ani de medicină, constaţi că n-ai unde te angaja şi, respectiv, n-ai bani de facturi. În fine.
Dacă ţi-aş spune unde am terminat medicina, anonimatul ar începe să se dilueze. Just call me... Paracelsus :).
Sfat: începe să înveţi din cărţi în engleză, preferabil britanice, sistemul e uşor diferit de SUA.
Ai putea să îmi oferi nişte exemple de literatură medicală britanică? Eventual cele din care ai început tu să înveţi când te-ai hotărât pentru Anglia, sau care ştii că sunt cuprinse în curicula lor?
Din păcate nu sunt capabil să-ţi recomand cărţi pentru studenţie, eu am de-a face numai cu postgraduate level şi, chiar mai restrictiv, aproape numai cu chirurgia.
Oricum, caută pe google.co.uk în loc de google.ro, vei găsi informaţii, cu siguranţă.