Un papizduc despre clici şi elite

Am păcătuit împotriva sinelui, cauzându-mi rău, citind rubrica lui Patapievici, într-un demers prostesc, dar bine intenţionat: am vrut să văd dacă omul ăsta bine cotat, care însă s-a-nvârtit de întreaga mea desconsideraţie de-a lungul timpului, şi-a modificat în vreun fel discursul în urma recentelor circuri care-l au în centru.

Eroare, normal. Două paragrafe, două aberaţii (sau minciuni), probabil premeditate (sper că premeditate, altfel chiar că aş fi de toată ruşinea, comentând textul unui prost sadea). Să zicem că premeditate. Şi atunci găsesc o nouă excrescenţă în Patapievici, un fel de alter ego cu veleităţi de păpuşar al mulţimilor, care reuşeşte să fie chiar mai puţin interesant decât cel vechi, ăla elitisto-criptico-mizantropico-snob.

Păi bine, Patapievics, cum poţi zice tu că cetăţenii cu drept de vot, sunt „o elită” (chiar şi în contextul comparaţiei cu cei privaţi de acest drept), numai prin aceea că au drept de vot, caracteristică pe care tindem s-o găsim atât de răspândită în societate, încât descrie o mare de oameni, o masă de inşi, o mulţime de indivizi. Unde ai auzit tu de „mulţimi de elită”?! De când, să ştiu şi eu, „elita” nu mai reclamă, definitoriu, un grup (extrem de) restrâns? Ce faci, prosteşti lumea? Dai o limbuţă ăluia cu drept de vot, spunându-i că e „de elită”? Premeditat, sper. Adică sper că nu te crezi ce scrii… e obvios.

După care vine elucubraţia „Votul este expresia singurei forme de putere imposibil de corupt: chiar dacă poate fi cumpărat, acordarea lui nu conferă privilegiu”. Doamne, Dumnezeule… nici nu mă mai aplec să ridic de pe jos fărâmele sofismului mai ieftin decât ar fi de bun gust.

Şi, în continuare, se pierde în prostie după prostie orice s-ar fi putut zice, la modul coerent, pe marginea spuselor lui Popper. Apoi arunci naibii ziarul (ăăă…. ăsta… pardon, dai back în browser) şi-ţi bagi picioarele în viaţa lui de leptointelectual şi-n felul lui de-a fi atât de moale şi efeminat de te ia cu greaţă, şi-ţi dai seama că nici tu nu eşti mult mai breaz, stând şi citindu-i prostiile şi, culmea, comentându-le. Iar întotdeauna amara realizare a eficacităţii unor idioţenii oricât de mari, dar emise cu doxă, asupra publicului, constituie lovitura finală şi cea mai dureroasă. Oameni buni, prieteni (sau nu), articolul citat nu putea fi scris decât de către un om prost, chiar dacă cu o bună cunoaştere compensatorie a lexicului sau de către un ins rău intenţionat. Personal, înclin spre varianta unu, cu nuanţe din doi. Şi aşa e o „operă” întreagă. Şi aşa a luat naştere o „personalitate”. Cum mama sărăciei nu se sesizează nimeni şi nimeni nu detectează frauda, de atâta timp?! E peste înţelegerea mea.

Uită-te la Patapievici, la cultura lui monstruoasă, ca o catedrală în ruină, prafuită şi sinistră, mirosind a boală, la absenţa lui din orice formă de a fi care ar putea sugera ceva (orice) viu, la împlântarea lui verticală în Instituţie şi la limbajul său atât de flasc şi inutil încât îţi vine să plângi pentru Om şi vei şti de ce, încă foarte multă vreme de acum încolo, România nu va avea absolut nimic de câştigat din faptul că are intelectuali. Leptointelectuali.

(5,00 / 2 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile