Dune

Durata lecturii ~ 4 minute

dune

Cartea.

Am spus odată că universul din Dune e infinit. Simt la fel şi acum, după aproape 20 de ani de la primul contact cu el şi dupa două sau trei recitiri, între timp. Chiar dacă ultimele două volume (din seria originală) nu sunt perfect integrate şi parcă scapă din vedere esenţa. Ereticii şi Canonicatul complică aiurea firul epic (nu că asta ar fi o problemă), dar o complică pe pagini prea multe şi parcă nu mai rămâne loc de lăsat mintea să zboare, să cutreiere, întrebându-se sau minunându-se. Mereu am considerat că unul dintre marile merite ale felului de a gândi şi scrie primele volume din seria Dune (din seria originală, repet; puţin mai jos o să-l iau în primire şi pe Brian Herbert) este puţinul epic şi infinitul liric. Totul culminează cu Împăratul-Zeu, care rămâne pentru mine cea mai apăsătoare carte din întreaga serie.

De multe ori scot Mântuitorul Dunei sau Împăratul-Zeu al Dunei din bibliotecă, le răsfoiesc şi citesc câteva pasaje (ca o întâlnire între vechi şi dragi prieteni). Dar am acelaşi sentiment, mereu: îl simt pe Paul drept cel mai tragic personaj. E foarte posibil ca eu să nu fi perceput aşa cum a intenţionat Frank Herbert singurătatea usturătoare a celor 3.500 de ani ai lui Leto II (singurătatea şi drama le pot percepe, însă nu-mi dau seama ce ar putea produce 3.500 de ani de stare similară), e foarte posibil ca prima lectură a primelor volume să fi produs acea îndrăgostire (de neuitat) de Paul, de Duncan, de Gurney Halleck sau de Chani şi, astfel, tragismul lui Leto II să-mi fie mai greu înţeles şi acceptat. Însă felul în care Paul îşi alege drumul şi felul în care acest drum se desfăşoară şi se termină este, pentru mine, mai trist şi mai tragic decât destinul lui Leto II. Şi îi iert lui Frank Herbert complicaţiile (cele inutile) din ultimele două volume. Da, m-a lăsat cu gândul în aer după ultimele pagini din Canonicatul Dune. Dar sunt încredinţat că Frank Herbert ar fi reuşit* integrarea acestor complicaţii în volumul al şaptelea – dacă ar fi apucat să-l scrie. Mi-ar fi plăcut foarte mult să citesc volumul şapte din Dune scris de acelaşi care a scris şi primele şase. Doar că nu s-a putut şi nu se mai poate. Am rămas cu mizeriile lui fiu-său, Brian Herbert. Care a făcut praf orice se putea face praf în Dune. Singurul lucru bun a fost că i-a facut praf şi pe toţi Dansatorii-Faţă, pe care i-am urât încă de la început. Atât. Restul e doar bani cu miros de căcat. Citiţi, vă rog, Jihadul Butlerian, Cruciada Maşinilor sau Bătălia Corrinului – nişte simple enumerări de întâmplări, parodii triste după Cei Trei Muşchetari în spaţiu. Sau, mai bine nu. Citiţi, vă rog, măcar pe Wikipedia – la fel ca mine acum, să vă faceţi o idee generală, ce face Brian Herbert împreună cu Kevin J. Anderson din încheierea la seria originală Dune, adică din ceea ce trebuia să fie volumul 7. În afară că îi pune la pământ pe toţi Dansatorii-Faţă (mă repet, ştiu, dar e un lucru bun, cârnaţii ăia meritau să fie reduşi), mai aduce tot ce poate aduce din vechea gardă sub forma de ghola. Tot, tot. Paul, Chani, Jessica, Leto I, Leto II, Duncan (ha!), Stilgar (!!), Kynes (!!!), Thufir Hawat, ba chiar şi mărunţelul doctor Yueh. Bleah! Mai bine îl aduceau pe Frank Herbert ghola, îi deşteptau amintirile printr-o traumă severă (să zicem să-l oblige să-şi citească cu mintea goală Incidentul, Efectul, Factorul sau să se uite la Avatar) şi-l lăsau să scrie ultimul volum, aşa cum dorea el. Păcat. Din fericire, asta nu schimbă nimic din ceea ce înseamnă universul Dune al lui Frank Herbert pentru mine: gânduri trimise înspre universuri închipuite, perioade lungi de reverie foarte plăcută, uşi deschise spre camere cu alte uşi spre alte camere vaste ale imaginaţiei.

Am recitit zilele trecute, cu imensă plăcere, Împăratul-Zeu al Dunei. Rămâne, aşa cum am mai spus, cartea impresionantă a seriei. Da, Leto II devine zeu. Cu un scop. Dar frica lui Paul de a-şi asuma drumul lui Leto II îl face atât de uman şi, astfel, atât de tragic!

Sunt multe lucruri pe care mi le amintesc cu drag din Dune. Dar unul îmi vine mereu în minte şi sper ca memoria să nu mă înşele în exprimare: caută libertatea şi vei deveni sclavul plăcerilor tale; dar caută disciplina şi vei fi liber!

 

Lectură plăcută!

 

 

–––-

*in ciuda aiurelilor fără sens din seria Incidentul, Efectul, Factorul

(5,00 / 1 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile