ScrieCiteşteAutoriDespreRecomandăEnglish
Abonament ...
Viaţa nu este coerentă. În fond, poate aţi vrea să vă spun în ce cred: în speranţă sau disperare. Ei bine, o să vă spun: am sperat întotdeauna, poate tocmai pentru că viaţa mi se pare tragică. Într-o lume perfectă, n-ar exista nici nevoia psihologică, nici cea spirituală, de speranţă: dacă speranţa se naşte şi renaşte după fiecare nenorocire, este pentru că, în general, vrem să trăim, chiar şi cu disperare.
...
Toate calamităţile pe care le denunţă Ivan Karamazov reprezintă, în chip paradoxal, un motiv de optimism, ele constituind dovada imposibilităţii oricărei soluţii terestre. Or, este foarte dificil să nu disperi, dacă excluzi din acest existenţialism credinţa în Dumnezeu, căci am rămâne atunci abandonaţi într-o lume lipsită de sens, care s-ar sfârşi într-o moarte definitivă. Dostoievski se salvează de disperarea totală, cum se salvează Kierkegaard, pentru că în final crede în Dumnezeu. Se mai salvează şi cei ca Nietsche, Rimbaud şi alţi atei înverşunaţi care văd în Dumnezeu un duşman, căci pentru a exista ca duşman, Dumnezeu trebuie să existe, în primul rând. Dar pentru un existenţialist ateu, ca Sartre, se pare că nu există altă cale decât disperarea pură.
...
Oare ce ne determină să luptăm, să scriem, să pictăm, să discutăm, pe noi, cei care nu credem în Dumnezeu, dacă într-adevăr trebuie să alegem, între Dumnezeu şi neant, între sensul vieţii noastre şi absurd? Cred că enigma începe să ni se pară mai puţin ciudată dacă inversăm problema: în loc să ne întrebăm cum e oare posibil să luptăm când lumea pare atât de lipsită de sens, iar moartea pare a fi sfârşitul final, să presupunem, dimpotrivă, că lumea trebuie să aibă un sens. Pentru că noi luptăm, pentru că, în ciuda absurdului, continuăm să acţionam şi să trăim, să construim poduri şi opere de artă, să ne angajăm în diferite acţiuni pentru generaţiile viitoare, să trăim, pur şi simplu. Da, poate instinctul nostru e mai puternic decât raţiunea, această raţiune care ne descurajează în mod constant şi care tinde să ne facă sceptici. Scepticii nu luptă şi, la nevoie, ei ar trebui să se ucidă ori să se lase ucişi într-o indiferenţă absolută. Şi totuşi, marea majoritate a oamenilor nu se lasă omorâţi, nu omoară, ci continuă să lucreze energic, asemeni unor furnici ce au în faţă eternitatea. Iată ce înseamnă grandoarea. Ce curaj am avea lucrând şi trăind entuziasmaţi dacă am şti că ne aşteaptă eternitatea! Admirabil este tocmai faptul că o facem în ciuda raţiunii care ne privează de orice iluzii.
...
De ce să ne gândim la inutilitatea vieţii noastre, de ce să ne încăpăţânăm să judecăm raţional acest sentiment dramatic al condiţiei noastre? De ce să nu ne mulţumim, cu umilinţă, să ne ascultăm instinctul care ne face să trăim şi să muncim, să avem copii şi să ni-i creştem, să ne ajutăm semenii? Precară şi modestă, convingerea aceasta implică o poziţie faţă de lume. De altfel, ce ştim noi despre ceea ce se află dincolo de absurd? De ce trebuie să ni se pară raţională o luptă? Nu ştim, sau cel puţin eu nu ştiu, dacă relele şi viciile realităţii au vreun sens ascuns ce scapă slabei noastre viziuni omeneşti. Instinctul nostru de viaţă ne incită să luptăm în ciuda a tot ce intervine, şi asta îmi ajunge, cel puţin mie. Nu suntem complet izolaţi. Trecătoarele momente de comuniune în faţa frumuseţii, momente pe care le trăim alături de alţi oameni, clipele de solidaritate în faţa durerii sunt asemeni punţilor fragile şi provizorii ce stabilesc o legătură între oameni şi îi ajută să comunice dincolo de abisul fără fund al singurătăţii. Punţile acestea, există în ciuda a tot ce ni se întâmplă, şi chiar dacă ne-am îndoi de tot restul, ele ar trebui să ne ajungă pentru a înţelege că, dincolo de închisoarea noastră, există ceva care conferă un sens vieţii noastre, poate chiar un sens absolut. De ce absolutul să fie atins, aşa cum pretind filozofii, prin cunoaşterea raţională a tuturor experienţelor şi nu printr-un extaz brusc şi instantaneu, având valoarea unei revelaţii? Dostoievski afirmă, prin personajul său Kirilov: "Cred în viaţa eternă pe această lume. Există momente în care timpul se opreşte brusc pentru a face loc eternităţii". De ce să căutăm absolutul în afara timpului şi nu în clipele acestea trecătoare, dar intense, când, ascultând nişte note muzicale sau vocea cuiva apropiat, simţim că viaţa are o valoare absolută?
...
Toată oroarea secolelor trecute şi prezente, în lunga şi dificila istorie omenească, este inexistentă pentru orice copil care se naşte, pentru orice tânăr care se maturizează. Orice tânăr este purtătorul unei noi speranţe. Din fericire. Nu experimentăm durerea decât pe propria noastră piele. Această inocentă speranţă se va degrada, fără îndoială, se va deteriora în chip lamentabil, pentru a se transforma în cele din urmă, în majoritatea cazurilor, într-o zdreanţă pe care o arunci dezgustat. Admirabil este însă faptul că omul continuă să lupte în ciuda tuturor greutăţilor şi că, deşi este trist sau decepţionat, obosit sau bolnav, el îşi continuă misiunea, construind drumuri, lucrând pământul, creând chiar opere de artă în mijlocul unei lumi oribile şi ostile. Aceasta ar trebui să ne ajungă pentru a ne dovedi că lumea are un sens misterios, pentru a ne convinge că, deşi muritori şi perverşi, noi, oamenii, putem atinge, într-un fel, măreţia şi eternitatea. Dacă Satan este stăpânul Pământului, există undeva un Dumnezeu care luptă împotriva lui fără încetare pentru ca noi să ne ridicăm câteodată deasupra noroiului disperării noastre.
|
| ||||
 0.0/5 (0 voturi) | ||||
Copyright 2008-2009. Toate drepturile rezervate.
Contact • Termeni şi condiţii • Politica de confidenţialitate • Netarhia Tools • Powered by users
Exact.
Dar face-o-ai? Pentru că aici se pitulează una dintre marile probleme ale actualităţii: negativele de mai sus nu mai sunt propulsoare consumând chin. Orice nebun e sceptic azi, iar aproape toate nebuniile contemporane sunt urâte, statice, caduce, încastrate în aparenţă şi mimarea firii, sub spectrul blestemului de-a nu mai putea trăi înafara dorinţei de a fi ceea ce nu eşti, paradoxală culme - şi în afara Misterului, atât de cu nesaţ îngropat azi.