La sfârşit de lume

M-a lovit de la o vreme o stare de revoltă perpetuă împotriva ignoranței ilegale. Adică împotriva capacităților cerebrale cvasiumane de care mă lovesc zilnic, pe scara rulantă oprită și în fiecare tramvai pripit, însă nu se limitează doar la atât. Tot felul de incapabili pe care, cu toată dragostea, i-aș delimita cu creta pe asfalt după trecerea unei maşini grăbite. Cred că am ajuns de mult la un nivel de prostie colectivă demnă de prohibiție. Am încetat să mai cred că aşa supranumiţii oameni, mai pot fi salvaţi, gata nu mai e loc pe Arca lui Noe o să murim cu toții înecaţi într-o mare de prostie vârtoasă. Toate astea în timp ce restul populaţiei pare profund preocupată de starea fatidică a planetei și de recurentul sfârşit al lumii. De bine ce-am reuşit să trecem de anul 2000, jertfind mii de miei și sute de purcei în toate colțurile lumii, îngăduindu-ne să trăim în continuare în păcat. Acum vetusta prorocire Maiașa se aliniază stoic precum planetele, în linie cu noile tendinţe ale universului, setând o noua sentinţă civilizaţiei. Atât a fost necesar pentru a băga pământenii într-o stare de disperare convulsivă în care ne pierdem vremea cu tot felul de scenarii deplorabile ale sfârşitului nostru, asta pentru că si aşa nu mai avem mult timp la dispoziţie.

Nu cred că e cazul să mă răstesc fără rost doar la cei mai puţin înzestraţi cu evoluţie. Printre noi muritorii preocupaţi de existența telurică, mai calcă galant și cei din clica elitiştilor, care din teama de mediocritate sau castraveţi muraţi, nu am identificat încă adevărata lor temere, sunt mult prea erudiţi încât să-și plece privirea către noi, mă rog, poate le cade pălăria. Aceste ființe absolute ale căror origini nu au fost încă descoperite, se strâng în polcuri subunitare și pun la cale revolta abstractului. Admit că în mod normal nu m-ar călca pe bătături o astfel de iniţiativă, atâta timp cât ar reuşi să stârnească ceva și nu ar rămâne acolo între nori, și când spun asta exagerez. Consider elitismul contemporan ca fiind o pandemie în rândurile intelectualilor vanitoşi. Era normal de altfel ca pe un teren îngrășat cu incultură, răsadurile abia clocite sub câteva concepte mai greu de găsit într-o carte de bucate, să cuteze să se proclame suverani peste gradină, un fel de cartofi cum ar veni. Stare care, recunosc smerit, m-a încercat și pe mine în anii mei de voinicie și care a trecut cu Furazolidon și frecţii cu oţet.

Îmi amintesc ca Pierre Teilhard de Chardin proclama asurzitor, că angoasa existențială a lui Pascal se sfărâma pentru ca micimea insignifiantă a ființei umane, în loc să se zdrobească scufundându-se în infinitatea incomensurabilă a cosmosului, aşa cum o imaginase profund Pascal, a ajuns să producă o fiinţă absolut paradoxală, antiexistențială. Propun să ne calmăm și să ne reevaluăm situația, sfârşitul lumii a fost e timpul să renaștem.

Lume • ignoranta • elita • intelectual • sfarsit.