It Might Get Loud (2008) Review

It Might Get LoudFilmul este făcut după o reţetă simplă. Trei chitarişti din trei generaţii diferite (nu neapărat cei mai buni din fiecare), se întâlnesc şi discută despre chitară şi muzică, fiecare din perspectiva proprie. Cei trei sunt Jimmy Page (Led Zeppelin, dacă mai e nevoie), Edge (U2, dacă mai e nevoie) şi Jack White (The White Stripes, The Raconteurs).

Pentru Jimmy Page filmul reliefează partea mai puţin evidentă pe lângă aura rockstar-ului, aceea de muzician eminent, Page fiind un foarte cunoscut şi utilizat session guitarist înainte de Led Zeppelin (muzician de studio, „închiriat” de către oricine doreşte să înregistreze o parte de chitară – o poziţie foarte dificilă, muzicaliceşte vorbind).

It Might Get Loud înfăţişează un Edge extrem de modest şi uman, care, în ultimă instanţă, e un tip căruia îi place muzica, îi place chitara şi e pasionat de „sculptura” sunetului. E primul care recunoaşte rolul imens al tehnologiei în sunetul pe care-l creează şi dependenţa masivă de efecte a majorităţii riff-urilor sale. Unghiul din care priveşte despre U2 mi-au schimbat o idee perspectiva asupra trupei (în bine). Există o secvenţă mortală în film, nu mai lungă de câteva secunde, în care Edge apare în planul secund al rack-ului de efecte pe care îl foloseşte, care arată ca un panou de control dintr-o navă spaţială. Definitoriu.

Prezenţa lui Jack White alături de Page şi Edge a fost considerată de către mulţi inoportună. Teoretic, sunt de acord: deşi un compozitor talentat, Jack White e prea puţin chitarist. Practic, filmul nu vrea să ţină cont de gusturi şi stiluri, ci de generaţii, mai ales de partea inovatoare a fiecăreia. Altfel, Jack White ar fi putut fi înlocuit de Joe Bonamassa sau John Mayer, care însă ar fi avut prea puţine de zis. Nu mă încântă Jack White, nu-mi place stilul lui, nu-mi plac aerele de superstar, însă omul are câteva idei bune, printre care teza că abundenţa tehnologică tinde ucide creativitatea. Dac-o laşi, aş completa. În plus, tehnologia e bună, atâta cât o foloseşte el.

It Might Get Loud trebuie văzut de orice iubitor de muzică, nu mai vorbesc de orice chitarist.

(5,00 / 1 evaluări)
Loading...

6 comentarii la “It Might Get Loud (2008) Review

  1. „It Might Get Loud înfăţişează un Edge extrem de modest şi uman, care, în ultimă instanţă, e un tip căruia îi place muzica, îi place ghitara şi e pasionat de „sculptura” sunetului. E primul care recunoaşte rolul imens al tehnologiei în sunetul pe care-l creează şi dependenţa masivă de efecte a majorităţii riff-urilor sale. Unghiul din care priveşte despre U2 mi-au schimbat o idee perspectiva asupra trupei (în bine).”

    Finally !!! :)

  2. Fără umbră de disrespect pentru U2 şi pentru cei care iubesc muzica lor, mai ales că n-am vizionat filmul şi n-am fost vreodată la un concert U2, nu văd de ce n-am putea pune şi părerea mea aici – doar e la liber (încă): de multe, de prea multe ori, U2 a compus şi a interpretat fără absolut nici un rost, sens sau calitate, doar la presiunea imaginii şi renumelui. Iar asta nu e neapărat rău – şi Inna sau Metallica au făcut-o. Dar U2 n-a lăsat defel deoparte pretenţiile că tot ce interpretează este extraordinar şi ne-mai-pomenit.
    La ce te-ai referit când ai spus că ţi s-a schimbat părerea despre U2, auzind vorbele lui Edge despre tehnologie în muzică? Părerea despre muzica lui U2? Asta e absurd. Părerea despre U2, ca entitate muzicală? Ce folos?

    Cred că nimic nu surprinde mai bine tot ce a devenit U2 in timp, decât vorbele de demult ale unor personaje de desen animat: Beavis and Butthead and U2

  3. @Lt.Dan: părerea despre trupa U2. Artistul e inseparabil de arta sa, oricât ai încerca să-i desparţi (problema modernă nu e această inseparabilitate, ci tocmai disjuncţia bucii şi ţâţelor „artistului” de „arta” sa, dar divagheanu). Părerea despre U2 auzindu-l pe Edge vorbind despre U2 şi despre cum vede el muzica, inclusiv pe cea proprie. Ceea ce zici tu acolo e corect, însă şi Inna sau Metallica au aceaşi pretenţie. Atâta doar că U2 este, practic, Bono, în percepţia publică, iar Bono poate ajunge extrem de iritant. De-aia zic, „conversaţia” cu Edge aminteşte non-fanului U2 (care sunt), că U2 nu e Bono, de unde şi schimbarea părerii (în bine).

    B&B rule! Se reiau din octombrie, zice că.

  4. @Lt.Dan : nu cred ca exista artist pe lumea asta care, intr-un moment sau altul al carierei, sa nu scoata un material de calitate indoielnica (parca as fi Andrei Partos, sa mor io)…un concert e intotdeauna proba definitorie pt orice trupa….deci, mergeti cu incredere la U2, nu veti regreta ! :p….bine, tocmai au terminat turneul inceput in 2008 asa ca nu stiu cand vor mai presta prin lume

  5. Cred ca e gresit sa intelegem acest superb material prin prisma gusturilor noaste despre un erou sau altul al acestui material. Aici e vorba de 3 mari creatori care au ajuns acolo pentru faptul ca au avut ceva de spus In film iti arata cum au facut-o, cei ce vor sa plece pe calea asta au ce invata, mai ales ca sint alese 3 epoci diferite reprezentatii a 3 generatii rock diferite. Tehniciile poate nu impresioneaza dar atunci cand sant folosite pe scena au parte de feedbeckul scontat Un prieten de al meu ghitarist se plinge tot timpul cit de usor ne lasam pacaliti de tot felul de artificii simple, iar eu ii tot repet ca simpltatea este la baza frumusetii In my time of dying este momentul cheie al acestui material!! asta pt cine vrea sa inteleaga ceva din fimul asta!!

  6. În secvența In my Time of Dying e foarte interesantă alegerea chitarelor. Avem acolo doze Gibson P-90 (Page), Gretsch Filtertrons (Edge) și ceea ce pare un mini-humbucker sau tot o formă de P-90 (Jack White), adică toate doze mult mai rar folosite comparativ cu clasicele single coils Fender (e.g. tonul lui Mark Knopfler) și cu humbucker-ele obișnuite (probabil 90% din rock-ul clasic).

    De unde acest sunet crud, agresiv, abraziv, primitiv chiar. Interpretarea în sine nu prezintă dificultăți tehnice pentru cei familiari cu stilul slide, dar necesită implicare și abilitatea de-a jongla în jurul beat-ului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile