Laşitatea

Poate ar fi trebuit să restrâng termenul la „lipsa responsabilităţii, iresponsabilitate”. Dar aş fi fost nedrept.

Totul merge prost sau nu merge. În România, nimeni, niciodată nu e responsabil pentru asta. Nimeni nu e responsabil pentru nimic, în general.

Lipsa responsabilităţii sau lipsa asumării vreunei forme semnificative de responsabilitate în comunitate reprezintă felul creaturii sociale de a fi laşă.

În teorie, responsabilitatea există. „Directorul X sau ministrul Y este responsabil cu…”. Da, atâta timp cât această responsabilitate apriorică e bine plătită (că deh, omul e stresat de responsabilitatea imensă de pe umerii săi, trebuie compensat, nu-i aşa) şi atâta timp cât nu se întâmplă nimic.

În momentul în care lucrurile merg prost (ceea ce e regulă), iar faptele duc la erori sau eşecuri (nu arareori monumentale în grosolănia lor), într-un mod cu totul brusc responsabilitatea, atât de prezentă în teorie, dispare cu desăvârşire.

Directorul X sau ministrul Y, bine remuneraţi mai cu seamă pe criteriul „responsabilităţii” decât al muncii, sunt, prin medierea magiei diverselor comitete, anchete şi a însăşi scurgerii timpului, perfect absenţi de la chemarea răspunderii, de la „datul la socoteală.”

Practic, responsabilitatea, deşi bine implementată teoretic, suferă un proces de diluţie de o asemenea anvergură, încât dispare cu totul, întotdeauna.

Şi întotdeauna, bruma de asumare a responsabilităţii revine celor mici, pionilor, cărora cei mari, cu adevărat responsabili, rareori le oferă măcar o compensaţie „la negru.”

Niciodată, România n-a condamnat penal (sau măcar moral), un individ responsabil pentru sutele sau miile de mari erori sau eşecuri, cele de anvergură naţională (nu mă refer la micile găinării cotidiene, urmare cărora câte un fraier e pedepsit exemplar).

În sensul mai larg, laşitatea e cea care ne condamnă, în continuu, la detestabila stare de fapt în sânul căreia, precum o turmă de mioare inocente, răbdăm orice. N-am văzut niciodată un şuţ vânat de cetăţenii aflaţi prin preajma victimei, cu recuperarea pagubei. N-am văzut niciodată un terţ cetăţean intervenind printre pumnii împărţiţi de vreun descreierat unei femei sau vreunui băgător de seamă inocent.

Am văzut foarte rar şi la o intensitate subliminală încordarea unui grup de cetăţeni cu interese comune, cărora li se face o nedreptate la vreunul dintre blestematele ghişee cu care avem de-a face perpetuu. Ca să nu mai zic că n-am mai văzut în România, de ani buni, o manifestaţie de zeci de mii de oameni, un protest social justificat.

Laşitatea ne face să pierdem enorm: controlul asupra factorului politic, controlul asupra pieţei şi preţurilor, controlul asupra propriilor vieţi, în ultimă instanţă.

(În cazul în care te întrebi privitor la „controlul asupra pieţei şi preţurilor”, fii sigur că nu e o aberaţie. În orice economie de piaţă consumatorul e principalul factor de reglare a multor parametri. Cu condiţia ca acel consumator să aibă acel sânge în vine pe care l-au avut italienii, când au ieşit în stradă cu zecile de mii pentru a protesta împotriva scumpirii pasta. Protest reuşit, dealtfel.)

Nu sugerez necesitatea eroismului printre români sau a bravurii ca emblemă a românului de rând. Enumăr doar marea noastră laşitate printre motivele eşecului nostru lamentabil ca şi popor. Până când ne vom injecta nişte sânge fiert în venele colabate, ne vom continua periplul pe spirala descendentă rezervată celor ce nu merită mai mult. Până şi „norocul îi favorizează pe cei curajoşi” – să nu ne mirăm, aşadar, de efectul contrar în ceea ce ne priveşte.

(5,00 / 3 evaluări)
Loading...

2 comentarii la “Laşitatea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile