Poze cu mașini, gratis

eu și o mașină

Într-una din zilele trecute, treceam grăbit prin mulțimea parcă de necuprins din Iulius Mall. Mă îndreptam spre Auchan ca să-mi cumpăr un lapte, un ou, o carne. Cu coada ochiului surprind ceva ce îmi încetinește ritmul: un cuplu de îndrăgostiți fotografiindu-se. Mai fac trei sau patru pași, timp în care mintea mea apreciază corect faptul că imaginea unui cuplu fotografiindu-se într-un mall nu are cum să mă încetinească din drum. Așa că mă opresc și mă uit mai atent. Și văd oroarea: iubita își fotografia (cu telefonul mobil) iubitul, care se postase mândru în lateralul unui Opel Insignia de ultimă generație, expus în holul clădirii.

Olalaaa!

Citește tot

Lumini în beznă

stele

Zilele trecute s-a întâmplat, în sfârșit. Neuronii și-au făcut datoria, fără ezitare, așa că mi-am putut respecta o mai veche promisiune. Am sărit de pe scaunul în care corpul se încăpățâna să lenevească, în ciuda faptului că mintea îmi adormise de mult. Am țâșnit apoi ca un glonte, am înșfăcat un pulover și am ieșit în frigul de afară, lăsând în urmă sprâncenele ridicate ale celor ce erau cu mine în încăpere în acel moment. Afară, frigul era pătrunzător, însă nu foarte aspru. Cerul, în schimb, era limpede.

 

Eram în vacanță la țară și tocmai se întrerupsese alimentarea satului cu energie electrică.

Citește tot

Cea mai frumoasă melodie

Muzică

M-am gândit să spun cu voce tare care este cea mai frumoasă melodie, din toate timpurile ascultate de mine până acum. Nu cea mai bine orchestrată, nu cea mai distractivă, nu cea mai ascultată, nu cea mai idioată, nu cea mai renumită. Cea mai frumoasă.

(evident, măsurătorul sunt eu; că aşa scrie aici în colţul din stânga sus, Lt.Dan)

Aşadar. M-am tot răsucit, periodic, în toate direcţiile, plin de nelinişte, mai ales în ultimii ani, pentru că nu-mi spusesem clar nici măcar mie care e cea mai frumoasă melodie. Până într-o zi, când am înţeles. Şi am constatat că ştiam răspunsul de multă vreme, însă nu l-am scos din subconştient.

Citește tot

Cumpăr cărţi. Nu

 

Nu-mi stă în fire să sar ca prostu’ şi să transmit mai departe ce văd şi ce aud. Darămite să scriu. Şi totuşi, ceva absolut fabulos m-a făcut să ies din vizuină. Zilele astea mi-au căzut ochii pe un bon fiscal al unui prieten. Priviţi, vă rog.

bon fiscal cu 5 cărţi

Mai priviţi o dată.

Eu (doar eu, adică) n-am mai văzut aşa ceva de cel puţin zece ani. Ani în care singurele bonuri fiscale asupra cărora zăbovesc mai mult de zece secunde sunt cele care mă ajută să-mi centralizez şi organizez cheltuielile. Lactate, fructe, alte alimente, utilităţi, Orange, UPC, haine, ocazionalele alimentări cu benzină, ocazionalele cheltuieli pentru menţinerea sănătăţii, ocazionalele băuturi alcoolice răcoritoare, extrem de ocazionalele extrem de mici plăceri. Cărţi nu prea găsesc pe bonurile mele fiscale. Citesc din împrumut. Mai primesc cărţi, drept cadou. Şi mă bucur, pentru că îmi place să citesc. Încă nu mi-am pierdut reflexul de a intra într-o librărie şi, atunci când am ocazia şi timpul, de a citi câteva pagini la întâmplare (odată, am citit vreo 80 de pagini dintr-un roman, în vreo trei reprize; din păcate, mi-am pierdut interesul în romanul respectiv şi nu l-am terminat); de a urmări înfrigurat şi curios rafturile; de a adulmeca aerul mişcat de filele răsfoite; de a avea în mână 250 de grame de posibil dialog cu un om complet străin mie, care a trăit demult sau care trăieşte departe, pe care nu-l voi întâlni niciodată în viaţa asta, dar care-mi va deveni mai puţin străin – poate chiar prieten bun la care să mă reîntorc fără teamă de fiecare dată când simt nevoia – după ce-l voi fi citit.

Citește tot

Dune

dune

Cartea.

Am spus odată că universul din Dune e infinit. Simt la fel şi acum, după aproape 20 de ani de la primul contact cu el şi dupa două sau trei recitiri, între timp. Chiar dacă ultimele două volume (din seria originală) nu sunt perfect integrate şi parcă scapă din vedere esenţa. Ereticii şi Canonicatul complică aiurea firul epic (nu că asta ar fi o problemă), dar o complică pe pagini prea multe şi parcă nu mai rămâne loc de lăsat mintea să zboare, să cutreiere, întrebându-se sau minunându-se. Mereu am considerat că unul dintre marile merite ale felului de a gândi şi scrie primele volume din seria Dune (din seria originală, repet; puţin mai jos o să-l iau în primire şi pe Brian Herbert) este puţinul epic şi infinitul liric. Totul culminează cu Împăratul-Zeu, care rămâne pentru mine cea mai apăsătoare carte din întreaga serie.

Citește tot

Ink – un film magic

magic waterfall

 

Săptămânile trecute am avut deosebita plăcere să vizionez un film rar. Un film sărăcuţ din punct de vedere tehnic (fiind realizat fără mijloacele şi scopul acelor blockbustere din perioada verii), însă foarte bogat din orice alte puncte de vedere. Evident, n-am să insist asupra subiectului. Voi cei care puteţi, vreţi şi stiţi să vă lăsaţi mintea liberă prin universurile infinite, veţi descoperi o poveste minunată. Pentru mine a fost, deopotrivă, şi o poezie minunată.

Citește tot