Marş, câini de oameni!

Urăsc câinii. Şi pe ăia vagabonzi şi pe ăia din spatele gardurilor. Dar, mai ales pe ăia vagabonzi: pentru că-s urâţi, murdari, puturoşi şi unsuroşi, cu câte un ochi de-abia deschis din cauza infecţiilor supurante. Orice intâlnire cu un câine vagabond îmi orientează consumul de resurse înspre atenţie, încordare, coordonare, in caz că-i nevoie să fug.

De aceea, când văd un câine, nu mai văd prietenul omului, ci un ansamblu de oase, muşchi, ochi, blană, dinţi, mai ales dinţi. Totul infectat.

Vreau să-mi fac o fundaţie, să omor toţi câinii.

 

Urăsc oamenii cunoscuţi şi intâlniţi întâmplător pe stradă, care mă agasează cu întrebări şi nevoie de informaţie despre viaţa-mi personală, asezonate cu detalii despre a lor: ce mai faci?, unde stai? mi-am luat maşină, uau, excelent, mi-am terminat casa, uau, foarte tare, ţi-am mai spus, nu? nu mi-ai spus! ba da, ţi-am mai spus când ne-am mai intâlnit luna trecuta, iada-iada-iada. In atare situaţie, îmi pierd concentrarea, gândurile incep să zboare aiurea, nici măcar nu mai ţin minte că ne-am intâlnit luna trecută, fraiere, darămite ce am discutat luna trecută, probabil pe aceeaşi stradă. Nu mai rezist, sunt obosit, mi-am consumat resursele într-atât de agresiv că mi-a trecut şi foamea şi durerea de stomac şi îmi orientez ce mi-a mai rămas din ele înspre menţinerea echilibrului.

Mi-am propus, ca la incordarea maximă, la momentul în care orice pas inainte duce la nebunie, să latru (tocmai îmi dau seama că până acum nu am mai scris vreodată cuvântul latru; pun revelaţia deoparte să o pot rumega mai târziu), ca răspuns la tirada de întrebări binevoitoare. Cred că un lătrat bolnăvicios de câine vagabond mi-ar da suficient timp să scap rapid din ghearele odioase ale socialului stradal şi ar fi îndeajuns de şocant pentru a nu mai necesita vreodată explicaţii.

Îmi vine să latru (a doua oară în mai puţin de 100 de cuvinte, am scris latru; ce dracu’ se intâmplă cu lumea asta?) la toţi oamenii.

 

Urăsc căcăcioşii care nu răspund la salut. Într-o seară, salut un vecin. Omul se uită la mine, tace şi merge mai departe. Interesant cât pot fi de fraier: mi s-a mai intâmplat asta de vreo zece ori cu acelaşi personaj (nu-i surd sau mut, am verificat temeinic după a treia întâmplare de gen), dar nu m-am lecuit.

Cu ei, ăştia de nu răspund la salut, încă nu ştiu ce să fac. I-aş scuipa în gură, dar nu am grosolănia printre setări; dar nici curajul, aşa că pot sta liniştit.

 

Sunt o victimă sigură. A câinilor de oameni.

Fii primul care evaluează articolul:

Loading...

Un comentariu la “Marş, câini de oameni!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile