Medici la stat şi/sau la privat

Durata lecturii ~ 8 minute

Odată cu punerea în prim plan a acestei dileme, ca urmare a proiectului Ministerului Sănătăţii, nu pot să nu observ, din nou, tratamentul superficial de care are parte orice lucru care ţine de medicină, în România. Publicul este întrebat în acest sens. Majoritatea este de părere ca medicii care lucrează la stat să nu aibă voie să lucreze în privat, ceea ce este în acord cu propunerea Ministerului de resort.

Trecând peste lipsa de informare a publicului în această problemă, remarc absenţa (ca de obicei) oricăror opinii coerente din partea celor mai implicaţi: medicii.

Îmi voi oferi opinia, spijinindu-mă pe modelul Angliei, pe felul în care prestarea serviciului medical se face la stat şi la privat aici.

Medicul

Medicul este variabila cheie în această ecuaţie. Fără el, prestatorul serviciului medical, sistemul în care acest serviciu este prestat devine irelevant: tocmai asta este problema insurmontabilă a României – România vrea servicii medicale fără medici, dacă se poate. Trecem peste.

Este capabil medicul care lucrează la stat să presteze acelaşi serviciu în mediul privat, vorbind strict din punct de vedere profesional? Desigur.

Este medicul, obligat să lucreze numai la privat, mult mai puţin „folosit” (datorită numărului mult mai mic de pacienţi) şi deci mai predispus la a-şi pierde abilităţile, ceea ce este net în detrimentul pacientului, chiar dacă ar câştiga aceiaşi bani sau mai mulţi? Este.

De aceea, în Anglia, spitalele private angajează cu precădere medici care lucrează la stat cu gradul (suprem) de consultant (adică medic primar), tocmai pentru că aceştia lucrează zilnic, operează zilnic, sunt permanent în contact cu mediul academic şi sunt obligaţi să-şi menţină nivelul de cunoştiinţe la zi.

Spitalul

Spitalul de stat, la noi, este adesea murdar, slab dotat, subfinanţat, sediu al diverselor „microspitale personale”  care operează „pe sub tejghea”, periculos atât pentru pacient, cât şi pentru medic, este, aşadar, statul. Spitalul privat, la noi, e rodul unei întreprinderi lucrative, care arată ca atare. Oferta acestora este tentantă prin condiţiile oferite, nu prin calitatea medicilor, care sunt aceeaşi ca şi la stat şi care te-ar fi tratat şi la stat (ceea ce este un lucru bun, vom vedea şi în continuare, atâta doar că nu acesta este factorul care te face să mergi la privat; dar atenţie la nuanţă: şi la stat, te-ar fi tratat exact acelaşi medic, nu rezidentul lui!).

În Anglia, spitalul de stat oferă standardul minim, care este peste cel din privat de la noi, adesea. Datorită sistemului de training medical britanic, deşi eşti internat sub şi pe răspunderea absolută a unui medic primar, mare parte din îngrijirea ta ca pacient este efectuată de medici aflaţi în pregătire, mult mai mult decât în România, unde, până una-alta, medicul primar de gardă îşi petrece gărzile în spital, nu acasă. Spitalele private britanice oferă câteva chestiuni în plus, dintre care unul singur este esenţial: la un spital privat în UK ai garanţia că vei fi tratat direct şi exclusiv de către un medic primar, după o aşteptare mult mai scurtă decât la stat.

Pentru a fi bine înţeles: normal că şi în România rezidenţii fac o parte imensă din muncă, însă atribuţiile care li se oferă, ca responsabilitate, sunt mult mai mici decât în Anglia. Luând exemplul chirurgiei, ramură care se pretează la mediul privat, nu cunosc mulţi rezidenţi de anul 5-6 care să opereze aşa cum o fac cei din Anglia.

Asigurarea medicală

Am ajuns la parametrul, singurul parametru, capabil să facă ordine în această chestiune. Nu o ordonanţă de guvern incompetent care să interzică dreptul la muncă al unei categorii profesionale reprezintă soluţia. Serviciile medicale prestate în privat, actualmente, se bazează fie pe plata directă, fie, mai ales, pe contracte separate cu Casa de Asigurări de Sănătate (CAS). Care este un monstru de incompetenţă, incapabil să facă faţă măcar sistemului de stat, alături de (şi în complicitatate cu) Ministerul Sănătăţii, parte din atâtea şi atâtea guverne nefaste.

Liberalizarea pieţei asigurărilor medicale (atât de mult întârziată), intrarea pe piaţă a unor asiguratori serioşi(adică nu „ţeparii” de care este atât de sătul românul) sunt cele care pot aduce opţiunea reală între stat şi privat a pacientului. Pentru că opţiunea aparţine pacientului, deşi n-o spune nimeni. Şi poate că n-o spune pentru că opţiunea, în fapt, nu aparţine pacientului, pentru că pacientul nu are la dispoziţie asigurări competitive şi un sistem bine pus la punct între asiguratori şi prestatorii de servicii medicale.

În Anglia, acest sistem există de mult, ca în toate ţările civilizate, este solid şi competitiv, cu prestatori de servicii giganţi (BMI Healthcare, Ramsay UK) şi asiguratori pe măsură (i.e. Bupa).

Amestecul stat-privat

Argumentul forte de la baza interdicţiei medicilor care lucrează la stat de a lucra şi în privat face referire la faptul că, de exemplu, pacientul este investigat la stat (analize, radiografii etc.) – pe banii statului, iar apoi operat la privat – pe banii lui (sau tot ai statului, dacă există contract cu CAS). Vă invit să detectaţi eroarea grosolană de judecată, mai sus. Pe banii statului? Oare? Nu, pe banii lui, pe banii pe care i-a plătit ca şi asigurare de sănătate de stat, obligatorie dacă nu vrei să plăteşti din buzunar serviciile de stat.

Prin urmare, pacientul cotizant are tot dreptul să meargă la spitalul de stat, să fie consultat de un medic acolo, să i se facă investigaţiile de rigoare acolo. Este în dreptul său. Plătit. După cum este dreptul său să zică „nu vreau să aştept două săptămâni până la operaţia pe care consultul şi analizele arată că trebuie s-o sufăr, vreau să vin la privat mâine, plătesc”. Şi are absolut tot dreptul.

În continuare, se argumentează că, dacă lucrurile merg prost în privat, pacientul este adus înapoi la stat. Şi? Din nou, la stat se va afla în dreptul său, ca asigurat. De ce este adus înapoi la stat un pacient operat în privat care acum are nevoie de terapie intensivă? Pentru că extrem de puţine spitale private, inclusiv în Anglia, au facilităţile necesare îngrijirii bolnavului critic, în termeni de dotare specifică şi personal. Pacientul este adus înapoi la stat pentru că acolo există o secţie ATI, o armată de specialişti rezidenţi, supraveghere 24/7. Dacă un caz mearge rău, ar fi făcut-o la fel şi la stat, cu cea mai mare probabilitate.

Astfel, argumentele prezentate sunt invalide.

În Anglia, medicul primar poate consulta şi investiga pacientul la stat, dacă acesta nu doreşte să vină la privat pentru asta, iar apoi poate propune pacientului o operaţie (proteză de şold, să zicem) în privat, peste o lună, sau tot la stat, peste 6 luni. Pacientul alege. Pacientul care prezintă complicaţii semnificative este transferat înapoi la stat, la „spitalul real” (the real hospital), după cum chiar englezii spun, unde pacientul este acoperit de asigurarea de sănătate „de stat”. De aceea, majoritatea spitalelor private se află în apropierea marilor spitale de stat… Toate acestea sunt considerate fireşti.

Medicul poate lucra oriunde alege s-o facă

Am scris adesea despre şpagă, plic, micile „spitale private individuale” ascunse în spitalele de stat din România, nu mă mai repet. Însă subiectul pe care l-am tratat mai sus nu are nicio legătură cu acestea. Ministerul Sănătăţii dă dovadă, ca de obicei, de impertinenţă, rea-voinţă şi, nu în ultimul rând, prostie crasă, ca să nu mai vorbim de ilegalitate, atunci când vrea să interzică dreptul la muncă al reprezentanţilor unei profesii liberale, care este medicina.

Publicul, ca de atâtea ori, este extrem de slab informat şi pregătit pentru a aborda o asemenea problemă, pentru că presa, ca de atâtea ori, nu-şi face datoria de a informa, ci şi-o asumă pe aceea, de pe acum clasică în România, de a pune paie pe foc.

Medicii, ca de atâtea ori, tac.

Am dat mai sus exemplul britanic. Sumez: în Anglia, sistemul medical privat beneficiază de un sistem de asigurări private bine pus la punct, recrutează cu predilecţie medici care lucrează şi continuă să lucreze la stat, pacienţii pot oricând opta să treacă de la stat la privat şi invers, pe parcursul unei singure probleme medicale, şi optează pentru privat datorită aşteptării mult mai scurte şi garanţiei că vor fi trataţi de către medicul primar ales; cel mai de preţ bun al acestor spitale sunt medicii – după cum sună şi sloganul „BMI – Alegerea medicilor primari” (BMI – The consultant’s choice), adică suntem atât de buni încât medicii (cei mai de sus în ierarhia profesională) aleg să lucreze pentru noi.

Din câte ştiu, în Franţa, medicii deosebit de valoroşi au dreptul de a avea saloane private chiar în spitalul de stat.

Pentru că întreaga lume civilizată e capabilă să vadă acest lucru simplu, dar fundamental: esenţa oricărui sistem medical este medicul, nu locul în care lucrează. Prin asta, lumea civilizată se diferenţiază semnificativ de România şi de medicii ei tăcuţi.

(5,00 / 1 evaluări)
Loading...

3 comentarii la “Medici la stat şi/sau la privat

  1. Foarte ok articolul. Felicitari. Undeva pe parcurs insa, isi pierde scopul. Sau nu inteleg eu – sugerezi ca intrebare din titlu e o falsa problema si ca de fapt medicul este cel care este cu adevarat important.
    Perfect de acord! In teorie…
    Dar ce te faci cand medicul e OM, si mai mult, e ROMAN? Obisnuit de mic copil cu ideea ca ce e al statului, e al tuturor, si deci si al lui? Si ca nu e o problema sa-si bage mana pana la brau in buget, ca de aia exista…
    Una din multele probleme pe care le simt eu in Romania, este „capusarea” bugetului de stat de catre cei pusi sa-l pastoreasca, si de oricine mai poate un pic, pe langa ei…
    Nu am date certe, dar sunt ferm convins ca, la fel ca si in alte domenii, banii si asa putini din sistemul de sanatate, sunt cu mult succes mutati in buzunarele unor oportunisti (in cazul de fata mai mari sau mai mici specialisti) aflati pe val, cu painea si cutitul in mana.
    Una din putinele cai pe care le vad de extirpare a capuselor de pe bugetul sanatatii este aceasta separatie stat/privat, care, intradevar are dezavantajele clar subliniate in articol, dar pe termen lung, poate rupe macar o parte din conductele prin care se sifoneaza banii publici. Si atunci, lasata libera, mana pietii va regla de la sine multe probleme – mai multi bani in sistem, surse de investitii, salarii mai atractive, cred ca e clar unde bat…(nu exclud ca sunt naiv, data fiind inventivitatea nativa a romanului).
    Daca masura este insotita si de privatizarea sistemului de asigurari de sanatate, cred macar ca se creeaza germenii unui succes pe termen lung.
    Din pacate, Romania nu este in UK, si nici romanul britanic, asa ca toate trimiterile la Anglia, nu isi au rostul in situatia noastra concreta.
    Poate doar pentru a mai lamuri cativa cititori din domeniu sa isi faca bagajele si sa se care, asa cum as face-o si eu, daca as fi ceva mai tanar sau mai lipsit de angajamente…
    In rest, numai bine!

  2. @Wall-T: medicul (şi de aici încolo mă refer la medicul practician pur, nu la profesor, şef de secţie, director medical etc.), nu are cum să-şi bage mâna în bugetul (de stat al) spitalului. Pur şi simplu nu are cum, pentru că nu decide cât şi pe ce se cheltuieşte, nu supraveghează licitaţii etc.. Ceea ce poate să facă, şi face, pentru că altfel moare de foame, este să accepte „atenţii” de la pacienţi. „Căpuşele” trebuie căutate printre cei care decid cât şi pe ce se cheltuieşte – şi se găsesc nenumărate astfel de insecte.

    În privinţa separaţiei stat-privat, ai perfectă dreptate în orice alt domeniu decât medicina. Poţi vorbi despre o „piaţă” (cu regulile ei de autoreglare) în domeniul ăsta numai din perspectiva jucătorilor, nu şi a beneficiarilor (pacienţii). Sănătatea este, pur şi simplu, un domeniu atât de important, încât este, dincolo de „strategic”, vital. Ce faci cu milioanele de oameni pentru care regulile şi preţurile „pieţei” sunt inacceptabile? Ce faci cu situaţiile catastrofice, în care trebuie să ai un sistem integrat, unic, bine pus la punct, capabil să răspundă adecvat? De aceea sistemul de asigurări de stat este esenţial. În sistemul britanic, asistenţa medicală la stat este gratuită la punctul de servire, adică odată ajuns la doctor nu mai ai nimic de plătit – atâta timp cât plăteşti National Insurance. Aşadar se poate.

    Trimiterile la Anglia îşi au rostul tocmai prin aceea că arată că se poate, şi arată o variantă practică a acestui „se poate”. Şi trebuie făcute, pentru că altfel „realitatea noastră concretă” chiar n-are nicio şansă să se schimbe. Nu susţin că sistemul trebuie copiat întocmai, tocmai pentru că România nu e în UK şi nici românul nu-i englez, însă trebuie studiat.

    Comentariul tău se referă mai mult la stat-privat dintr-o perspectivă economică, articolul meu se referă la medici şi dreptul lor de a munci oriunde aleg s-o facă. Rolul medicului nu este de a găsi soluţii de finanţare, de a gestiona sisteme de asigurare sau de a reglementa „piaţa” serviciilor medicale. Asta e treaba statului, în funcţiunea sa legislativă şi executivă. Rolul medicului este tratarea pacientului, indiferent unde i se creează condiţiile s-o facă, şi nimeni nu are dreptul să-i interzică asta. E trist că pacienţii nu realizează acest fapt.

  3. Articolul atinge si delimiteaza o problema deosebit de actuala cu o acuratete chirurgicala. Personal cred ca este mai mult decat binevenit in confuzia creata prin dezinformare sau neinformare…
    Cred ca cel mai nefast aspect al sistemului medical romanesc, care face imposibila delimitarea „privat”/”stat” dar si completarea reciproca ale celor doua, este asa cum ai mentionat si tu, Casa de Asigurari de Sanatate. Rolul ei in Romania eu nu l-am inteles…
    Daca pacientul este nemultumit de serviciul medical oferit, Casa de Asigurari tace (nu am auzit sau citit despre nici un fel de pozitie, asumare, din partea acesteia). Daca medicii sunt nemultumiti de finantarea sistemului, de salarii, etc., Casa de Asigurari tace din nou. In afara rolului de colector de taxe, implicarea Casei de Asigurari in politicile de sanatate este zero, iar asumarea responsabilitatii pentru esecul sau reusita implementarii si sustinerii unor programe este evitata cu o „admirabila” dibacie.
    In ceea ce priveste atitudinea tacuta a medicilor, cred ca are o justificare bine intemeiata. O intreaga natiune, inclusiv categoria profesionala a medicilor, a fost lasata la bunul plac al unor „golani” de cartier care „se desfasoara” fara jena intr-o Romanie lipsita de o legitima autoritate…
    Lupta cu o astfel de camarila nu necesita doar curaj ci si inconstienta. Eu am plecat in momentul in care am obosit sa lupt dar nu am vrut sa aplec capul. Compromisul acesta s-a tradus si in semnarea unui contract in UK…
    Inca o data felicitari, articolul merita toata atentia!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile