Meserii de căcat

Durata lecturii ~ 7 minute

Pudibonderia ce caracterizează boieria domnului de speţă fină care sunt era cât pe ce să impieteze asupra titlului acestei scurte dizertaţii, prin aceea că l-ar fi vrut victimă a moliciunii care se ascunde în eufemism, dându-mi de ştire asupra acestei pretenţii absurde prin mijlocirea unei uşoare îmbujorări a meclei, ca de obicei acompaniate de o senzaţie  neplăcută de căldură, împreună vestind ceea ce ar putea trece drept ruşine sau ruşinare, la individul normal. Ceea ce nu e cazul. Aşadar, nu „meserii de rahat”. De căcat. Poate trebuia să zic chiar „de câcat”. Şi purcedem.

Meseriile de căcat  nu sunt alea pe care le vezi pe Descopery, alea care implică mult gunoi, pericol (cunoscut şi ca deingeăr) şi căcat propriu-zis. Alea sunt meserii nobile, trăsătură pe care le-o garantează utilitatea socială. Pentru a demasca meseriile cu adevărat de căcat, un individ pe care-l duce bila (suficient cât să nu mai fie nevoit să citească mai departe) modelează mintal o mică societate umană plasată într-un context pur, crud şi cinstit, adică bine distanţat de artificialul păgubos la care ne sileşte diabolica mocirlă contemporană pe care o numim civilizaţie. Astfel,

să ne imaginăm un set de indivizi, undeva în creierii munţilor, rupţi de orice, mai puţin de natura înconjurătoare, nevoiţi să-şi ducă traiul fix acolo, fără nicio speranţă de evadare, salvare, scoatere. Bărbaţi, femei, copii, ce mai, o societate în miniatură. Dacă te ajută, în loc de munţi imaginează-ţi o planetă nouă. Sau o Terra post-apocaliptică. Whatever does it for you.

În primul rând, ăla care se va dovedi mai puternic, în acea lăudabilă combinaţie de trup şi minte, va deveni în mod natural, automat şi fără vot, capul întregii turme, prin forţa evidenţei faptului care arată fără dubiu că „dacă ne luăm după ăsta ne e bine tuturor”. Apoi, acela va trece la fapte, începând cu atribuirea de roluri tuturor celorlalţi membri ai micii comunităţi – în asemenea condiţii vitrege nimeni n-are cum să-şi permită s-o ardă aiurea.

„Băi fantezie, tu cu ce te ocupi?”, îl va interoga el pe schilodul cu freză trendy şi ţoale pe măsură aflat în imediata apropiere, băgându-se în seamă. „Copywriter!”, se sumeţeşte prichindelul. „Capiraităr? Bun, la sapă, cu femeile. Eşti mult prea supt pentru tăiat lemne.” „Păi cum, că io ştiu…” „Marş!”

„Grase, care ţi-e îndemânarea?”, se adresează şeful şobolanului intelectualoid care pare complet dezorientat şi peste măsură de neliniştit. „Jurnalist„, bâiguie el. „Îhîm… Da, parcă te ştiu. TV? Eh, n-are a face, aici şi acum. Păi… la departamentul domestic, măturat, şters praf, spălat oale, eşti mult prea nesuplu pentru lucrat pe-afară.” „Domnule, dar eu nu mă cob…” „BĂ! Vrei să mănânci?! Dacă da, marş la muncă. Dacă nu, du-te şi fă jurnalism prin pădure până te ia cu leşin. Valea, că pierdem vremea.”

„Tu cu ce te lauzi?”, fu întrebat dolofanul cu ochelari auriţi, care părea că nu-şi găseşte nicicum locul şi că plânsese de curând. „Notar public„, şopti el, căutând cu frenezie prin cap vreo ocupaţie potrivită cu ceea ce ştie el face, cât mai departe de muncă cu putinţă. „Bun. Sunt avocaţi, procurori? Judecători avem? Popi, poate?” Câteva mâini se ridicară cu lehamite. „Parfum.” Şi pe măsura puterilor fiecăruia dintre aceştia, departamentele Forestier, Domestic, Agricol, Piscicol şi Horticol câştigară noi membri.

„Drăguţo”, fu interpelată cu o oarecare compasiune grăbită o duduie pe care scurgerea machiajului o pusese într-o situaţie pe cât de stânjenitoare, pe atât de deplorabilă, „ştii găti?” „Ăăă, păi… ăăă, eu eram editor de fashion la Elle şi nu apucam să…” „Mirobolant. Se învaţă, nu-i neurochirurgie.” Şi strângându-le laolaltă pe toate, şeful încropi o echipă pe cinste la Alimentaţie, care chiar dacă nu tocmai competentă, era măcar bine speriată.

Fără prea multe vorbe, fotbaliştii (şi ceilalţi sportivi, minoritari), trecură de bunăvoie şi veseli la îndatoririle încredinţate, toate implicând mult stat pe-afară, cărat greutăţi, alergat după diverse lighioane şi foarte, foarte puţină chibzuinţă. Un grup fericit, întors, în fine, la natură.

Pe rând, toţi cei căutaţi şi găsiţi inutili în implacabila irelevanţă a meseriei lor de căcat (printre care diverşi consultanţi, bancheri, specialişti în comunicare şi PR etc.), au fost puşi la treabă pe unde s-a cerut şi putut, cu sau fără voie, în schimbul dreptului de-a trăi prin a nu muri de foame.

Inginerii, lăcătuşii, sculerii matriţeri, dulgherii, instalatorii şi electricienii, laolaltă cu ceilalţi meseriaşi şi specialişti în ştiinţe utile îşi luară singuri îndatoriri, în virtutea obişnuinţei, iar din mâinile lor ieşiră lucruri folositoare şi vrednice de laudă, care le câştigară un binemeritat respect din partea tuturor celor ce aveau să se bucure de ele.

Pe când fiecare îşi aflase un rost şi exulta, plângea sau începea să se împace cu ideea, unul dintre băieţii de la departamentul IT, programator de meserie, administrator de reţea de pasiune, a cărui misiune era să adune toată tehnologia dintre cei prezenţi şi să încropească un centru de comunicaţii, zări, la lizieră, o uscăciune palidă, cocoşată şi purtând urmele unei acnei recente, de care atârna un număr fabulos de echipamente electronice, printre care un laptop şi trei telefoane. Creatura era total absorbită în sine şi freca asiduu laptopul, cu moaca lipită de elcedeu.

Fu dus la conducător, care privi în ochii săi stranii, unde găsi de toate, inclusiv acea rătăcire atât de necaracteristică celui normal la cap (şi nu numai). „Tu unde-ai fost până acu’?” „Stătea acolo, lângă copaci, şi forja laptopul ăsta, care ne trebuie la altceva, dealtfel. Avea Faiărfocsu cu şaişpe taburi deschise, din care trei trecăre, şi trecea ciclic prin fiecare, obsesiv, apoi scria câteva vorbe”, spuse tehnicianul în ciudat de lunga pauză care trecea în timp ce stârpitura încerca să forumuleze un răspuns coerent. „Cu ce te ocupi, băiete?”. Pauză. Pauză. Pauză. „Bă, deşteptarea!”, răsună odată cu sunetul unei pălmoace peste ceafa tehno-hibridului. „Blogger!”, se răsti acesta, cu un fel de isterie specifică pervului care nu-i lăsat să-şi vadă de treaba lui. „Mda, am întrebat greşit. Ce meserie ai?” „Blogger!”, veni răspunsul, din păcate acelaşi.

„Să-l iau la mine?”, solicită IT-istul. Apoi continuă, adresându-se pârâtului: „ASP? .NET? PHP? Java? SQL?”. Nimic, doar două fluvii de bovinism prelingându-se din acei ochi bântuiţi. „TCP/IP?”. Nada. „Python…?”. Silenţiu. Pauză. Silenţiu. „WordPress!”, lătră ciudata fiinţă. „N-am ce face cu el”, conchise tehnicianul, îndepărtându-se, nu înainte de a smulge, cu mari dificultăţi şi cu ajutorul şefului, toate electronicele de pe blogger. „WordPress!”, rânji a plânge acesta, adresându-se conducătorului mult neiubit. „La plivit, cu fetele”, dictă şeful, înduioşat de lacrimile care stăteau să se verse. „Nu te demoraliza, sunt acolo şi nişte capiraitări, o să vezi că n-o să fie prea rău, mai iei şi tu puţin aer, poate chiar te transformi la loc în om sau cazi cu tronc vreunei fetişcane, mai ştii? Hai, fuga!”

După care, cel mai puternic dintre ei, un intelectual fin şi cu o vastă cunoaştere a lumii omului modern (iată, ştia chiar şi ce e acela blogeur), potrivit înzestrat fizic, se alătură echipei Contrucţii, cu multă aplicaţie, căci în seara care se lăsa (în care medicul oblojea primele victime ale muncii, iar copiii se pregăteau de culcare în grija câtorva foşti învăţători) nu exista nici măcar un adăpost temporar.


Sunt multe, mult mai multe meserii de căcat, în lumea asta ca o toaletă. N-am timp şi chef să le enumăr, dar se ştiu ei care. Aşa să te gândeşti: dacă lumea ta moare mâine, tu cine eşti? Şi, mai ales, ce ştii face?

(5,00 / 13 evaluări)
Loading...

5 comentarii la “Meserii de căcat

  1. Mi-a placut, am savurat analogia.
    Aveti dreptate, daca privesti din unghiul strict al supravietuirii. Dar in societatea noastra nu mai e demult vorba de a nu muri de foame. Numiti ‘meserii de cacat’ tot ceea ce nu aduce un beneficiu tangibil, imediat si evident societatii. Dar e genul de meserie care nici nu-si propune sa faca asta, ci e creata de conventia sociala. Adica atat timp cat cineva considera ca are nevoie de altcineva pentru a-l pune a curent cu stirile mondene, ziarele tip cancan vor exista.
    Problema ar fi tot la tipologiile umane, in sensul ca exista oameni de cacat care au nevoi de cacat satisfacute prin susnumitele ‘meserii de cacat’. Meseriile sunt doar rezultatul adaptarii unei societati in continua crestere la nevoile celor mai viciosi membri ai sai, din simplul motiv ca acestia exista.

  2. Ceea ce au în comun ocupaţiile de câcat, este, într-adevăr, faptul că pseudo-necesitatea existenţei lor se bazează pe ceea ce e mai rău şi corupt în om, dar, atenţie, aceste ocupaţii devin de cocoa în momentul în care practicantul se complace în ideea răului ca mediu nutritiv. Orice avocat îşi asumă bucuros conceptul crimei, de orice natură sau anvergură, pentru că altminteri îşi pierde sensul, ca profesionist. Avocatul nu ţinteşte la a elibera societatea de crimă, ci la profita de prezenţa fenomenului criminal în societate. Ce poate fi mai de câcat? A, da, restul ocupaţiilor enumerate.
    N-am ajuns la media mondenă, în articol. „Jurnalist de monden” nu intră la meserii de căcat – este căcat.

  3. Iar artistul,in conditiile unei situatii de mare soc,ar fi,poate,cel mai vulnerabil dintre toti semenii lui,isi va gasi cu greu rostul intr-o noua ordine,desi el,de obicei,rafineaza incomprehensibilul cacat,transformandu-l in comprehensibil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile