Munca în străinătate

Nu ştiu prea în detaliu cum se munceşte în alte ţări dezvoltate, dar am văzut la prima mână cum se munceşte în Anglia. Iar articolul acesta nu este despre cum să faci să ajungi să munceşti în străinătate, ci despre cum se munceşte aici.

Iar aici, doamnelor şi domnilor, se munceşte. Nu insist să zic de rău de ai mei, însă la noi, atunci când nu se stă, adesea munca nu e cu nimic mai mult decât o agitaţie febrilă şi neproductivă, care e mai mult opusul "statului degeaba" decât muncă propriu-zisă.

În primul rând, aşadar, se munceşte din greu, sistematic şi organizat şi, mai ales, supervizat. Văd oameni cu program "nine to five" care, adesea e "seven to six". Bineînţeles, există compensaţii, iar oamenii trag la muncă, cred eu, din trei motive principale:

1. salarizarea corectă (ca lungă tradiţie) n-a adus oamenii la marasmul românesc, care parcă e ireversibil; noi ne spunem mereu, pe bună dreptate (adesea, din nefericire), "de ce să trag ca prostu'? Şi-aşa câştig bani mărunţi." Corect. Englezii au o vorbă: "You pay peanuts [alune = bani mărunţi], you get monkeys." Salarizarea corectă garantează încrederea în muncă sub forma principalului mijloc de a trăi accesibil oricui.
2. omul potrivit la locul potrivit: nu toată lumea trebuie să aibă mari şcoli, pentru că nu toată lumea îşi permite inteligenţa sau banii necesari. Oamenii par, în mare măsură, mulţumiţi cu locul pe care-l ocupă la muncă. Nu-şi irosesc energia visând la cai verzi pe pereţi, dintre care cel mai verde e iluzia unei îmbogăţiri subite prin cine ştie ce turnură absurdă a sorţii.
3. încrederea în sistem: de asemenea, tradiţională. Făcându-ţi munca, ştii o treabă, sistemul nu te abandonează, dimpotrivă, tinde să te stimuleze. Altă parte foarte grea pentru noi, românii, pentru care "sistemul" e doar duşmanul din umbră, mecanismul semi-ocult şi ultra-corupt înspre care nu te poţi uita decât cu suspiciune, nicidecum cu încredere.

Nu vreau să zic, în nici un caz, că avem de-a face cu o societate perfectă în Anglia. E departe. Însă, faţă de ceea ce ştiu eu de acasă, e o societate mult, groaznic de mult mai normală.

Naiv, am întrebat, în primele luni, sondând terenul: "Dacă ai o slujbă cât de cât şi mergi la muncă, îţi permiţi o chirie, o maşină cu consum mic, mâncare şi utilităţi, lunar?" Persoana întrebată mi-a răspuns candid şi uşor descumpănită "Da, binînţeles, de ce nu?!" Am lăcrimat interior atunci, gândindu-mă că din salariul de medic rezident, acasă, după ce plăteam utilităţile nu mai aveam bani de mâncare. Şi, după cum aveam să văd ulterior, toţi cei care muncesc au. O maşinuţă mai mică sau mai mare, plătesc o chirie într-o casă mai mică sau mai mare, mănâncă bine, se duc să joace golf în weekend, trăiesc. Şi mă refer la omul de rând.

A propos de maşini, în luni de zile, am văzut un singur Q7 în Anglia. Al unui consultant chirurg care lucra în privat (sunt convins că ăştia sunt milionari). Şi a propos de muncă, sunt convins că n-am văzut mai multe dintr-un singur motiv: banii munciţi nu-ţi prea arde să-i arunci pe o maşină de fiţe, care te transportă de la A la B exact la fel ca un vehicul de 5 ori mai ieftin.

5.0/5 (4 voturi)	Anglia

1

analepsa

27 decembrie 2008, 14:25:32

Link

Hello!

Sunt o soţie de medic din România şi simt după mult timp că ştiu ce trebuie să facem. Am citit aceste articole din întâmplare şi cred (fără glumă) că ele reprezintă un semn. Credeam că tot ce ai spus mai sus sunt "basme" ( nu cele pe care le predau eu la şcoală - că eu sunt profesoară, culmea ironiei!), dar ceva îmi spune că ştii despre ce vorbeşti. N-am putut să nu comentez, pentru că povestea cu Q7 m-a dat gata...Astă vară am mers şi noi în Germania, cu greu, după mari sacrificii. Pe autostradă am văzut, după mult timp, un singur Q7, prin Austria. Era cu număr de Bucureşti...
Felicitări pentru tot ce ai realizat şi sper că noi vom avea curajul(pentru că ne gândim de ceva vreme la asta)să facem acelaşi lucru... Sunt profesoară de limba română, fără modestie, una cu vocaţie, cu dorinţă de implicare, cu rezultate la olimpiade naţionale...dar gustul amar şi speranţele spulberate de prea mult timp mă determină să iubesc tot mai mult limba engleză, cealaltă specialtate a mea.
Mulţumim pentru aceste articole!
Eu, personal, aştept altele.

2

Paracelsus

27 decembrie 2008, 16:25:33

Link

Multumesc, dar n-am realizat mare lucru. O mare realizare ar fi fost daca in loc sa plec eu, ar fi plecat "ei", manati de justa mea furie.
Cat despre curaj, va trebuie. Inainte de orice, de bani, de confort, de realizare profesionala etc. asteapta-te la GREU, poate ani de zile. Tocmai pentru ca nu emigrezi la 18 ani, ci dupa ce ti-ai cheltuit aproape toata energia pe "etapa nationala" a "competitiei". Pleci apasat si invins, pleci satul si dezamagit, iar astea nu sunt cele mai bune premise pentru EFORTUL imens care te asteapta pentru a o lua, practic, de la inceput.
Pleci ca o repliere, nu ca un cuceritor. Diferenta e mare.
Oricum, pentru toate astea, e de multumit criminalilor de la varf (nu, criminali nu e un termen prea dur).
Multumesc pentru multumiri. O sa mai scriu.

3

sixfeetunder

12 iunie 2009, 22:08:51

Link

Felicitari pentru articole si curaj. Paracelsus, la ce varsta ai plecat in UK?

Nume:	(sau pseudonim, obligatoriu)
Email:	(obligatoriu - NU va fi publicat)
Website:	(opţional)
Comentariu:	HTML permis (numai membrilor): a, b, i, u, big, small, strike, sub, sup
	Ţine-mă la curent prin email

Comentarii acest articol
Comentarii articole Paracelsus
Toate comentariile