O cultură a blamului

Finger pointing

Aparținem unei culturi a blamului și vinovăției, parte din mentalitatea românească, pe care ne chinuim, cel puțin de fațadă, s-o schimbăm de aproape un sfert de secol.

Pentru orice eveniment sau fenomen aleator, chiar în cea mai mică măsură negativ sau relevant, cineva e de vină, pentru că o cultură a arătatului cu degetul merge mână în mână cu suspiciunea, cu neîncrederea în buna credință și în abilitățile celorlalți membri ai societății – adesea pe bună dreptate, ceea e însă n-o face cu nimic mai puțin păguboasă. În forma extremă, ajungem la paranoia finală: Universul are ceva cu noi.

Această mentalitate generează o mare problemă: aruncarea blamului și sentimentul prezumat al vinovăției sunt stația finală a oricărei luări de atitudine. O dată ce vinovăția a fost judicios distribuită, ne-am făcut datoria. Vinovații să sufere în forul lor interior, cei care împart blamul să se scalde în gloria de a ști că s-a făcut ceva.

Atribuirea vinei este prioritară față de găsirea de soluții. Dacă într-un spital german ia foc secția de nou-născuți, soluția, care constă în revizuirea urgentă a sistemului, implementarea măsurilor necesare și verificarea implementării lor, este prioritară, la noi ea trece pe locul doi, trei, zece, o sută zece, pe măsură ce ne pierdem în stabilirea vinovaților (atenție, nu a responsabililor), înfierarea fermă a acestora și azvârlirea lor în troaca animalului mediatic. Imensa pierdere și marea victimă a acestei abordări este schimbarea însăși, adică evoluția, corectarea lucrurilor, în a căror ratare ne-am specializat întru totul. Din perspectiva învinuitului, într-o cultură a blamului rezolvarea problemelor este înlocuită de evitarea vinei.

Suntem o nație de speriați până la paralizie și de experți în teoria și tehnica blamului, care are ca numitor comun o incompetență legendară și o impotență pe măsură, sub umbra sinistră a unui fatalism cutremurător cultivat tradițional, și care nu este în stare să rezolve probleme, în schimb se pricepe de minune să facă pe toată lumea să se simtă prost – de-aia nici nu se mai simte românul prost, mai nou, și ne mirăm că s-a nesimțit, pentru că nu mai are cu ce să se simtă mai prost decât a fost făcut să se simtă de când se știe, cu sau fără motiv: sentimentul vinovăției s-a trivializat prin supra-utilizare.

Un englez descrie foarte bine o parte din acest fenomen (paragraful despre victimizare și, mai ales, cel despre boală).

În acest punct am putea ridica obiecția importantă și justificată privitoare la cei prea mulți scăpați nepedepsiți pentru nenumăratele infracțiuni de calibru mare care au asasinat România încet și sigur – cu alte cuvinte n-am atribuit destulă vină, iar acest articol e absurd în eroarea lui! Dar în spațiul paradoxal al românismului, unde toți suntem permanent de vină, nimeni nu e niciodată responsabil. La români, vinovăția e inamicul principal al răspunderii.

(5,00 / 3 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile