Optimişti la 2 bani duzina

Avem ieftin. Doisprezece optimişti români la 2 bani (noi). Ieftin pentru că avem de unde. E plină presa scrisă, audio-vizuală şi online de ei. Bonus, îi găseşti uşor şi în lumea cea fizică, prin cafenele şi pe străzi.

Nu ştiu pe ce lume trăiesc oamenii ăştia. Sau după ce se iau atunci când îşi vorbesc/scriu/televizează/strigă prostiile. De la deontologul optimist care scrie „de bine” pe bani grei, la cretinica sau cretinelul care debordează de optimism la mare distanţă de realitate (pe care o trăiesc părinţii, că ei mai au ceva vreme de ars aiurea) şi la acele detestabile Rapandulah trendensis care scriu advertoriale şi diverse alte comentarii inutile, optimiştii de doi bani sunt cu toţii nişte idioţi.

Care reclamă cu un fel de indignare moale faptul că, cică şi de exemplu, online-ul românesc de tristă factură blogărească, geme, pe lângă caducitate, de indivizi care nu sunt în stare să scrie decât despre cât de rău e în România, cât de nasol e pe la noi şi despre cât de proşti suntem noi restul că răbdăm… Newsflash pentru retardatul optimist: oamenii ăia scriu depre realitate, chestia aia de care eşti tu rupt, fie că-ţi dai sau nu seama.

Sunt optimist

Asta e natura mea. Am fost dintotdeauna optimist. Dar nu prost, nici naiv. Am fost optimist de prin 1990 până în 2000. Dac-aş fi persistat peste ăştia zece ani, fără nimic semnificativ de arătat în ţara asta, aş fi fost ca ei, subiecţii acestei scrieri: un descreierat. Am fost optimist până la capăt. N-am iertat nici un delator. Am dat la cap detractorului. După care m-am lecuit.

Ce să transmit dobitocilor care, în faţa indubitabilelor evidenţe, persistă în meteahna asta? Despre ce ai vrea tu să scriu, optimistule? Despre fericirea care mă inundă pentru că există Bamboo şi Dinamo şi Becali sau hi5? Despre mall-uri ca încununare supremă a tuturor promisiunilor civilizaţiei? Sau despre alte râme optimiste, ca tine?

Ne plângem

Respect! Pentru că e primul pas spre „corectăm”, oricât de lung şi greu e drumul între nesfârşitele lamentări şi acţiunea mântuitoare.

Optimistul român de 2 bani nu mă place. Îi repugnă indivizii de teapa mea, care nu se vor putea niciodată abţine de la a urla că nu e în regulă! E mizerie! E urât! E trist! E jaf! Nu e bine! Funcţionând între limitele vorbelor goale, optimiştii de doi bani sunt roboţi defecţi care şi-ar afişa surâsul tâmp până şi în mijlocul Apocalipsei în defăşurare, pârţâind spasmodic despre cum „totul e în regulă” şi „deja se vede că e mai bine”, printre altele îndemnând vesel: „mergeţi la vot.” Sunt târfele-android din SF-urile de mâna a doua.

Optimişti de rahat

Ubicuitari, cum ziceam. Cu toţii măgari care nu văd sau refuză să vadă că nu e bine. Că mizeria de pe străzi pare să se autoreproducă şi că o să ne înghită cu totul, cândva. Că România moare. Că omul involuează. Că suntem de nimic.

Optimistul ieftin e o creatură fadă şi peste măsură de inutilă, care minte şi se minte. Care se ofuscă timid dacă îi tulburi iluzia. Cei notorii, profesioniştii sunt periculoşi, pentru că pot fi toxici. Oricum, lumea fără ei ar fi una mai bună, lipsită fiind de încă o formă de manifestare a prostiei omului modern, cu efectele sale înşelătoare.

Dacă prind vreun optimist de doi bani, învăluit în iluzia lui molcomă de dolce vita, luându-se de mine pentru că nu scriu despre lucrurile frumoase, luminoase şi calde care se întâmplă în România, jur că-l pleznesc.

(5,00 / 1 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile