Paraintelectualul

Durata lecturii ~ 4 minute

Alături de leptointelectual, paraintelectualul e o creatură scârbavnică, fiinţând ca urmare a degenerării speciei intelectuale. Firesc, pe măsura complexităţii speciei menţionate, degenerarea este, la rândul ei, una mereu dificil identificabilă.

Talent nu

Paraintelectualul este acel personaj care reuşeşte să menţină aparenţa apartenenţei sale la corpul intelectual, folosindu-se însă de mijloace subversive, permise doar de prostia, credulitatea şi apetenţa pentru senzaţional, şocant şi oroare a publicului.

El este acel „scriitor” (după cum se recomandă şi este adesea recomandat) care utilizează în a se defini şi a genera prozeliţi mecanisme şi pârghii care, într-un mediu onest, ar fi considerate pe bună dreptate sub demnitatea oricărui intelectual sănătos la cap. Mixtură de cultură (descendenţă din intelectual) şi showbiz grotesc şi ieftin, scriitorul paraintelectual cunoaşte şi foloseşte prea bine arsenalul celui din urmă.

Astfel, există azi printre noi mari scriitori, despre care nici cei mai înfocaţi sicofanţi nu pot spune, ca suprem elogiu al producţiilor lor literare paraintelectuale altceva decât că „Uau! a scris pulă!!! negru pe alb! Stai! Uite, la nici două rânduri scrie pizdă şi muie şi fut!!! Genial! Deci tipul ăsta e GE-NI-AL!” Stafidită în lumea sa mică şi tristă, mare parte din public a câştigat un erou. Un scriitor adevărat. Un scriitor autentic. Unul care nu se sfieşte să-şi reverse inima, da, şi sufletul pe foaie, nu se ruşinează de ruşinea viscerală a oribilei creaturi umane, vorbeşte mereu despre pulă şi pizdă, nu ca nenorociţii ăia care-au rămas cu sechele de pe vremea cenzurii şi folosesc metafore.

Între a fi un animal cultivat şi pervers şi a fi scriitor (intelectual, prin extensie) e o diferenţă ca între a vorbi despre pizdă şi o dulce floare de carne, dacă ai treabă în zonă. Orice imbecil ştie pune pe foaie numele organelor copulatoare. Faptul că se exprimă corect gramatical nu înseamnă nimic. Iar de la onestitatea lui Miller (H.V.) până la degenerarea ăstora, distanţa e mai lungă decât poate suporta imaginaţia.

Paraintelectualul nu e doar scriitor. Foarte mulţi sunt artişti. Mă rog, în ziua de azi aproape că nu mai contează eticheta, toate-s o apă şi-un pământ, iar a te auto-proclama ceva, cum ar fi „artist”, e la fel de totuna cu a avea o certificare oficială. Precum băieţii aceia care-au comis grozăvia de la NY, patronată de ICR-ul patapievician sau precum Perjovschi, un tip extrem de norocos.

Alţii sunt oameni de radio, TV, media în general. Frumoase sintagme. Omul de radio… omul de tinichea… omul de nea. Potrivit. Dintre aceştia, mulţi demonstrează strălucit acea aroganţă calculată din panoplia paraintelectuală.

O altă marcă după care poţi recunoaşte un paraintelectual oricât de bine camuflat: foloseşte trucuri ieftine. Scurtcircuitează frumuseţea intricată a regulilor scrisului sau artei, pentru a produce impresie plusând în zona parametrilor vulgari: suduie, este crud până la şocant sau e minimalist cu forţa, toate acestea aruncate direct în faţă, fără ocolişuri şi în doză mare. Astfel se face repede remarcat şi-şi asigură prezenţa în ochiul public, devine „cineva”, transcende fraudulos starea de „nimeni”, pentru a se recomanda apoi ca „scriitor”. Sau „artist”. Sau intelectual de frontieră. Numai că nu e, pentru că n-a fost niciodată şi n-are cum să fie.

Mda, paraintelectuali. Doar o idee, sicofanţilor: ceea ce posedă oamenii ăştia nu e talent. Se numeşte, de când lumea, doar tupeu jegos.

Poză şi minciuni

Paraintelectualul, acest meta-cocalar printre intelectuali, e o fiinţă a cărei proiecţie publică ţine foarte mult de ştiinţa de a poza, în general. Îmbrăcămintea ţine de poză. Localurile frecventate. Pilozitatea cranio-facială. Expresia genială. Privirea pierdută în abisurile sinelui. Ţigara fără. Degetele galbene. Igiena de graniţă, studiată. Tăria în pahar. Beţia dozată. Aparenţa cuiva fundamental diferit de restul proştilor.

Şi te minte, paraintelectualul. Pentru că, deşi poate imita foarte bine anumite stiluri de a fi cărora alţii le-au pus, cândva, pecetea autenticităţii, paraintectualul e inautentic până la miez. Odată ajuns, face bani din ceea ce face. Se produce. Într-un cuvânt, nu e el ăla care trăieşte şi moare prin, pentru şi în ceea ce proferează. Şi proferează nespuse prostii, în nespus de şocante formule şi în indicibil de terifiante sugestii, de parcă în faţa cinismului divin al unuia ca el Morţii însăşi i se înmoaie genunchi. Normal, minte, în realitate se cacă pe el şi devine spectaculos de ordinar şi mundan oridecâteori realitatea îi mai izbeşte câte un pumn în gură.

Altă idee, sicofănţeilor: ceea ce afişează oamenii ăştia nu e autenticitate, originalitate sau geniu. Se numeşte, de când lumea, poză ieftină.

Degenerare de succes

Orice formă degenerată a existenţei piere, mai devreme sau mai târziu, atâta vreme cât masa care trebuie s-o suporte n-o face. Nu e cazul paraintelectualului, după cum nu e cazul leptointelectualului. Masa despre care vorbim e una permisivă şi tolerantă. Mai mult, e atât de profund degenerată la rându-i, încât nu numai că tolerează speciile descrise, însă le şi cultivă cu grijă.

A fi paraintelectual (a fi suficient de odios şi ieftin, necinstit şi nesimţit cât să poţi fi paraintelectual) este a fi adaptat şi reprezintă, azi, garanţia succesului la publicul pe care-l meriţi. Din păcate, meritul acestui public e doar acela de a fi, prea adesea, majoritar.

(5,00 / 4 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile