Problemele sistemului medical românesc

Rezumat

Evidențiez cauzele problemelor majore ale sistemului medical românesc, identificând patru categorii distincte în care aceste cauze pot fi găsite: medicii, pacienții, administrația (statul) și mass-media. Chiar dacă este supărător pentru unii, aceste cauze trebuie numite și rezolvate.

Durata lecturii ~ 11 minute

Spital mizer

Un confrate care, spre deosebire de mine, nu-şi rezervă confortul anonimatului şi căruia îi acord întregul meu respect, scrie o scrisoare deschisă ministrului sănătăţii, în care vehiculează idei admirabile, cu un curaj remarcabil. Forţa scrierii sale constă, în primul rând, în faptul că aparţine unuia din tranşee, unuia care munceşte în medicină, unuia care ştie ce înseamnă să fii medic, nu conţopist, politician sau scandalagiu (pitit sub eticheta de „jurnalist”).

Aş vrea să pot fi la fel de elocvent sau blând. Sau apt de a da o nuanţă mesianică celor cărora vreau să le dau glas. Tot din tranşee, mărturia şi soluţiile mele.

1. Medicii

Corpul medical. Am lucrat cu medici de o calitate profesională şi umană excepţională, vindecători în adevăratul sens al cuvântului. Medici care, într-un sistem sărac şi corupt, fac minuni. Oameni care ştiu meserie şi au vocaţia de a o practica. Apreciez că aceştia reprezintă, cantitativ, cam 25% dintre medicii din sistem (foarte puţin, ştiu). Cca. 60% dintre confraţi sunt… hm, în luptă, cu propria competenţă, chemare sau vocaţie, cu hărţuirea continuă din sistem, cu care nu se pot împăca. Iar vreo 15% n-ar avea ce căuta în practica medicală (fără supărare, dar încerc să operez radical, aici).

Bineînţeles, dintre cei 25% despre care vorbeam, cel puţin jumătate sunt marginalizaţi, mai ales la nivel universitar, astfel încât nu vor creea niciodată o şcoală. Iar cei 60% de mai sus sunt extrem de susceptibili la toate capcanele şi slăbiciunile sistemului. În fine, ultimele 15%, în sistemul actual, nu vor dispărea niciodată. Toate astea datorită sistemului defect şi extrem de corupt de selecţie a medicilor practicieni, care promovează resursa umană pe alte criterii decât singurul important: cel al competenţei profesionale.

Incompetenţa, mai bine zis ineficienta ei eliminare din sistem, stă la baza tuturor relelor legate de corpul medical, într-o succesiune de fenomene excelent descrisă de amicul Sicovitol.

SOLUŢII:

  • organizarea unor concursuri de selecţie corespunzătoare pentru fiecare etapă a evoluţiei profesionale; prin „corespunzător” se înţelege „la sânge„.Corpul medical este răspândit naţional, controlat naţional, responsabil la nivel naţional. De aceea, aceste filtre de selecţie trebuie să rămână naţionale. Orice încercare de a „descentraliza” un asemenea sistem de filtre profesionale necruţătoare nu reprezintă decât – luaţi bine aminte – o tentativă de a adânci influenţa mafiei posturilor din sistemul medical. Oricine susţine altceva, o face din motive ascunse deghizate în „binefaceri”. Nu poţi avea medici competenţi fără a controla nivelul de competenţă: prin concursuri şi examene cinstite, dar dure.
  • desfiinţarea necondiţionată şi imediată a tuturor căilor de acces la stagii de specializare prin manevre alternative: preparator, doctorand, cercetător etc.. Aceste metode sunt frauduloase şi reprezintă un mare rău, fiind rezervate exact celor din cauza cărora publicul blamează întregul corp medical: cei incapabili de a promova examenul de rezidenţiat, cot la cot cu toţi ceilalţi – nepoţi, fini, pile etc.. Este necinstit faţă de public şi faţă de confraţi. Iar dacă vreţi „vânătoare de vrăjitoare”, revizuirea retrospectivă a acestor posturi, ocupate acum, în mare parte, de incompetenţi care au suscitat fervoarea dvs. împotriva întregii categorii profesionale.
  • limitarea „autonomiei universitare” (ghilimelele au rolul de a arăta că aceasta este prost înţeleasă), astfel încât mafiile universitare să nu mai poată creea asistenţi şi conferenţiari şi profesori după bunul lor plac, fără să răspundă în faţa nimănui! De asemenea, introducerea unui numerus clausus (pe baza datelor strânse la nivel naţional) privitor la necesarul de medicii. Universitarilor le plac banii, prin urmare „şcolarizează” pe oricine şi oricâţi. Datoria factorilor de coordonare este aceea de a stabili un necesar clar de medici şi specialităţi, iar datoria candidatului este să facă bine şi să aibă valoarea necesară pentru a „intra” în acel număr fatidic – dacă nu, nu merită să devină medic! E foarte simplu. Practica medicală este una nobilă şi, da, exclusivistă sub aspectul dotării intelectuale, determinării, compasiunii, capacităţii de sacrificiu. Nu eşti în stare – fă altceva. Acesta trebuie să fie primul filtru. Iar acum, universitarii vor să introducă nota la bacalaureat ca şi unic criteriu de admitere în universităţile medicale. Ruşine.

Şpaga / Atenţia / Folosul necuvenit. Condiţionarea actului medical este penală, în toate sensurile. Mai ales în sensul în care medicul care condiţionează nu merită să fie medic. A cere ceva, orice, unui om bolnav, în schimbul alinării acelei suferinţe, este egal cu a da picioare în gură unui om căzut. A face asta e nedemn de a fi om, darămite medic. Cam asta e cu şpaga, care nu are absolut nici o justificare. Nici măcar pe aceea că „medicii din Vest câştigă nu ştiu cât” – du-te (hai) în Vest, colega.

A primi o „atenţie”, „cadou”, folos necuvenit, de fapt, de ce să ne mai învârtim în jurul cozii, ei bine – cutez să afirm că ăsta e principalul mijloc prin care medicii, mai ales cei buni, cu clientelă, îşi asigură confortul material pe care li-l refuză statul. Şi astfel, unii medici trăiesc foarte-foarte bine materialiceşte, cel mai adesea pe merit, dacă e să le evaluăm performanţele profesionale.

Dar ce facem cu sporirea alarmantă a cazurilor de medici care „cer”? Ce facem cu restul personalului „sanitar”, care nu poate fără, de la portar şi infirmieră la asistentă?

Şi astfel, sub umbrela statului, trăiesc mii de practici private, în adevăratul înţeles al sintagmei! Medici buni, cu clientelă, care trăiesc din „atenţii”, folosind logistica statului (deci cheltuieli zero) şi făcând profit neimpozabil. Plus medici slabi, care au ajuns cu pile pe post, care utilizează acelaşi subsistem, dar cu rezultate proaste pentru pacient, evident. Acest sistem corupt este cel care face extrem de dezirabile posturile de „la stat” şi de aceea n-ai loc de „pile” aici. Vine nepotul şi „se face om”. Pierde statul, deci pacienţii. Şi medicii oneşti.

SOLUŢII:

  • controlul real al resurselor statului, în spitale, în loc de această glumă de control de acum, care a contribuit la lipsa feşilor şi altor materiale la fel de mult ca şi bugetul mic.
  • denunţarea oricărei forme de folos necuvenit (meritat sau nu) ca ilegală, oricât ar supăra asta unii confraţi. Numai atunci când această formă de auto-recompensare dincolo de remuneraţie va fi imposibilă, medicii vor cere, în sfârşit, salarii şi ordine în sistemul medical. Când aţi auzit despre ultima grevă a medicilor? Tocmai. Ne complacem cu micul nostru câştig cuvenit, dar necuvenit, şi astfel nu ieşim la rampă pentru a acuza şi repara sistemul. Niciodată!

2. Pacienţii

După cu afirma magistral doctorul Chirculescu în scrisoarea sa, publicul român are o mare problemă de percepţie în ceea ce priveşte asistenţa medicală. Anume, este incapabil (din motive de alegere sau lipsă de informare) să realizeze un fapt fundamental, deşi extrem de simplu: medicina este un bun extrem de scump! Chiar dacă nu vrem să fie aşa, aşa este. Pentru că tehnologia costă enorm, medicamentele costă imens, cheltuielile de cazarmament sunt mari. Chiar dacă plăteşti slab personalul, medicina rămâne al naibii de scumpă!

Pacienţii nu-şi cunosc drepturile. Iar atunci când şi le cunosc, cad adesea în extrema cealaltă, a procesomaniei. Toate astea din cauză că relaţia medic-pacient, în România, este una foarte departe de cea vestică. Este o relaţie mult mai personală, la modul negativ, zic eu. Într-un sistem medical feudal, unde există „vârfuri” şi „uscături” şi în care „atenţia” mediază relaţia medic-pacient, aceasta nu poate fi normală. Este o relaţie a aşteptărilor nerealiste, de ambele părţi. „I-am dat banii, şi lui şi asistentei, şi infirmierei şi portarului şi tata a murit! Păi să nu-i împuşti pe toţi?” Într-un binom medic-pacient normal, aşa ceva nu există. Există o relaţie între profesionistul medical şi suferindul căruia îi oferă serviciile, cu maxim profesionalism şi omenie. Încă n-am cunoscut un pacient sau aparţinător, oricât de agresiv sau revendicativ, care să nu înţeleagă care sunt limitele actului medical, atunci când i se explică cu compasiune, cu omenie natura nefastă a situaţiei. Medicul care nu ştie sau nu vrea să comunice astfel, n-ar trebui să practice. Iar medicul bazat pe „plic” va avea întotdeauna o dilemă morală în relaţia cu pacientul în cauză: va şti că pacientul crede că „şi-a cumpărat doctor” (ceea ce se şi întâmplă, adesea) şi va refuza o atare optică, dar nu şi „plicul”. Despre care va zice, poate, „ia uite ce puţin dă ăsta pe sănătatea lui.” Ei, comunică omeneşte acum.

SOLUŢII:

  • publicul trebuie riguros informat privitor la drepturile şi obligaţiile sale ca beneficiar al sistemului medical de stat.
  • publicul trebuie educat în privinţa privilegiului de a avea o asistenţă medicală de nivel înalt, privilegiu pentru că, în medicină, avem de-a face cu costuri imense şi cu personal a cărui nivel de calificare trebuie să fie la nivel de „privilegiu”.
  • la un nivel aproape inacceptabil de general, oamenii trebuie să ştie că sistemul le aparţine şi tocmai de aceea trebuie să-l protejeze, de „atenţii” (prin a nu le mai acorda!) şi de incompetenţă, nepăsare şi degradarea calităţii personalului; publicul însuşi ar trebui să militeze pentru salarii mai bune în sănătate şi pentru spitale bine dotate, pentru că ar face-o pentru sine, pentru un privilegiu care i se cuvine! Asta în loc să arunce cu „atenţii” în speranţa că nu se mai îmbolnăveşte niciodată, iar apoi să blesteme întreg corpul medical şi sistemul putred – care, repet, vă aparţine!

3. Administraţia, factorul politic

Aparatul administrativ non-medical grefat pe partea medicală a sistemului reprezintă un balast formidabil, prin supradimensionare, lentoare, ineficienţă, costuri exorbitante. Mai important, a uitat că există pentru a deservi corpul medical, logistica în care acesta îşi desfăşoară activitatea şi, unele entităţi administrative, pacienţii. Administraţia a devenit un monstru de sine stătător, compus din mult prea mulţi funcţionari redundanţi, un model de ineficienţă costisitoare.

Factorul politic este, poate, una dintre cele mai mari şi grave plăgi abătute asupra sistemului sanitar românesc. Directori de Autorităţi de Sănătate Publică, secretari de stat, miniştri numiţi politic – evident. Însă, în miezul corupţiei, managerii de spitale, rectori şi alţi universitari – toţi dependenţi de politic, în ciuda aparenţelor (cine ştie, ştie…). Astfel, orice încercare de auto-balansare firească în sistem este decapitată scurt, pe baze politice. Medicina în România nu mai e nici de stat, nici privată, nici a medicilor, nici a pacienţilor, e doar, ocazional, mingea cu care joacă fotbal politicienii, şi permanent vaca de muls a unor şmecheri din ariile firmelor farmaceutice sau din cercurile de putere din spitale şi universităţi.

SOLUŢII:

  • aparatul administrativ din sănătate este o anexă a sistemului, nu sistemul însuşi. Trebuie redus semnificativ din punct de vedere cantitativ, eficientizat ca şi costuri şi pus în slujba pacienţilor şi medicilor, cu adevărat.
  • factorul politic trebuie eliminat total dincolo de nivelul Ministerului Sănătăţii (idee vehiculată şi de către doctorul Oprescu, pe foarte bună dreptate)

4. Mass-media

L-am văzut pe doctorul Chirculescu la „Vorbe grele”, cu jurnalistul Ciutacu. L-am văzut prima oară pe Ciutacu, deşi am auzit de el adesea. S-a comportat, dacă mă întrebi pe mine, absolut greşit, cel puţin în conformitate cu imaginea pe care o am eu despre jurnalistul competent. Părând interesat de subiect, chiar uşor umil, pe alocuri, a atras mereu atenţia spre sine şi spre omul care este el, cu toate trăsăturile pozitive subînţelese, astfel încât, în loc de emisiunea pe care aş fi dorit-o incendiară, a ieşit un mic nimic.

Asta e mass media la noi, un mastodont narcisist şi iubitor de scandal. De aceea, personal, nu m-aş baza pe ea pentru a îndrepta lucrurile. Oferă expunere, asta e neîndoios, dar dincolo de articolele sau emisiunile pro sau contra medicilor, documentate sau nu, răuvoitoare sau nu, problema rămâne tot între noi, dureros de intimă, ca de când lumea de altfel: între noi, medicii şi dumneavoastră, suferinzii care ajung pacienţi. Va trebui să ne ajutăm, ţinându-ne unii de alţii. Altfel, plecarea medicilor nu mai reprezintă un plan secundar în cariera celor care pleacă, ci o necesitate de viaţă şi moarte, ca în cazul meu. Sunt bun să tratez englezi, dar n-am de lucru în România. Iar ceilalţi se duc la tratament în străinătate…

În încheiere

Trăim vremuri schimbătoare, chiar la modul cataclismic, pe plan mondial. E timpul unor schimbări radicale şi în sistemul medical românesc, din toate perspectivele! Chiar dacă trebuie folosit bisturiul, se poate. Depinde doar de noi.

(4,92 / 12 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile