Program cu publicul

Durata lecturii ~ 8 minute

Solitaire

Hai să studiem un scenariu nu numai plauzibil, ci de-a dreptul real, jucat la nesfârșit de publicul din care ai neplăcerea de a face parte (adică român).

Ai o treabă la Stat. Un act, un aviz, o înscriere, o plată, „alea-alea” (adică etcaetera în limbajul oligofrenului comun). Pasul numărul unu te poartă pe Interweb, în căutarea site-ului instituției, unde, de obicei, ai șocul de a te trezi brusc înapoi în timp cu 10-15 ani. Și nu vorbim de design (nu că n-am avea ce zice, dimpotrivă), ci de accesibilitatea informației. Scurmi o vreme, găsești serviciul sau biroul, numere de telefon, adresa, alea-alea. Câteodată, „Orar”. Alteori, nimic pe acest subiect.

Găsești o gaură în programul tău zilnic insignifiant, care nu înseamnă nimic pentru nimeni, pentru că viața ta, ca și timpul tău, sunt problema ta, ce ne interesează pe noi că alegi să umbli o zi întreagă după o ștampilă. Dacă ești prost, asta e. Dacă nu găsești, creezi gaura, că ai nevoie de hârtia ai, că dacă n-o iei, după aia umbli de-ți sar capacele după aialaltă, aia cu amenda.

În sfârșit, te prezinți la Biroul sau Ghișeul respectiv, între ore normale de muncă, spre exemplu între 8:30 și 15:00, pentru a constata că, deși aveai o problemă, acum ai cu totul alta.

Privirile funcționarelor, trecând pe deasupra ceștilor cu cafea stătută, caserolelor de prăjiturele și, ocazional, farfuriilor și paharelor de unică folosință a tortulețului și suculețului dacă e aniversarea cuiva din instituție, te scrutează circumspect, în expectativă, ca să confirme că ești vreun VIP, pentru că altfel nu se poate să fi avut tupeul să deschizi ușa pe care scria foarte, foarte clar

PROGRAM CU PUBLICUL

Mi: 11:30-12:30; Vi: 10:00-10:45

Vă rugăm NU intrați cu dosar doar înafara programuli cu publicul!
NU eliberăm adeverințe decât în orarul cu publicul!

și doar nu ești analfabetar. Iar azi e Jo, nu Mi sau Vi.

Dar ai intrat. Programul cu publicul nu era afișat pe site, la telefon nu ridică nimeni, ți-ai găurit rutina zilnică să vii până la Instituție, doar n-o să faci acuma cale întoarsă pus în fața unei fițuici care-ți aduce la cunoștință o decizie arbitrară și cu un suport legal extrem de șubred (adică instantaneu demolabil dacă publicul ar avea niște sânge gonadal), chiar dacă are ștampilă și semnătură prin vreun colț, sub eticheta vagă „Direcțiunea”. Ai intrat și meriți o explicație, dacă nu cumva chiar o prăjiturică. Nu?

Ai intrat și înainte ca vorbele să te caute, urmând privirilor, remarci că trebuie să fii foarte redus(ă) să ai impresia că nimeni nu vede că ai Solitaire deschis pe două din cele trei monitoare – se reflectă în geam, geniilor, iar pe celălalt e Facebook pe tot ecranul – firește, în interes de serviciu. Trebuie să fii chiar foarte redus(ă) să crezi că treaba asta, combinată cu resturile de parizer și franzelă de pe un birou, cu o geantă de mostre de cosmetică de pe altul și cu mirosul iute de fumător care umple încăperea, oferă tabloul sobru al unui loc în care se muncește, la ceasurile nouă ale dimineții. Ce bine miroase parizerul ăla.

Studiat, întârzii salutul, te dai ușor lovit, dezorientat. „Ah, cum am ajuns eu aici? Oare aici trebuia să vin? Hm, să mă uit puțin în jur înainte să rog pe una dintre hoaștele astea drăguțe să mă ajute și pe mine sărmanul!” Tactica dă roade imediat. Dar nuanțat. În funcție de haină.

Un costumaș, la cravată? „Nu vă supărați, nu este program cu publicul, n-ați văzut pe ușă, dar ne pare rău… [pauză sugestivă pentru instituirea bilaterală a protocolului HSFC-NIN1]”. Un casual plus neras „Clint Eastwod”? „Dumneata nu știi să citiți? Nu este program cu publicul acum. Orice instituție are un anumit program cu publicul și așa e legea, regula. Oriunde, nu numa’ la noi. Că vreți democrație și să fie ca-n Europa, da’ nu respectați. Credeți că e degeaba? Știți cât avem de lucru noi aici? De-aia e program special cu publicul.”

Ești casual, dar puțin cam prea spălat – suspect. Primești un tratament de mijloc. După care deschizi gura, și mai în glumă, mai în serios, ceri să ți se prezinte opțiunile pe care le ai acuma și de ce nu e programul pe site, că mai am și altă treabă, iar tatuajul ăsta de pe frunte, dacă-l priviți mai aproape, iată, scrie foarte, foarte clar „N-am niciodată la mine ciocolată, cafea, flori, cash„. Te desfeți în observația că ai creat un fel de pat, ca la șah. Auzi rotițele ruginite ale gândirii birocratice punându-se în mișcare. „Ăsta nu pleacă. Poate se apucă și face scandal. E unu’ dintre ăia, clar. Să-i dăm naibii adeverința lu’ pește, da’ îi spunem de la obraz că ne-a deranjat.”

Arborând un zâmbet pașnic, de o benevolență vecină cu tâmpenia, iei Adeverința lu’ Pește, în cinci minute (ar fi fost unul și jumătate, dacă ar fi fost hârtie în imprimantă, care n-ar mai fi trebuit procurată printr-o expediție în unul dintre birourile vecine, că de la începerea programului nepublic acum două ceasuri nimeni n-a observat că s-a terminat). Cu adeverința în mână, îți restructurezi moaca pentru a exprima încrâncenarea standard cu factor de inabordabilitate și rejecție 100%, mulțumești sec și ieși afară, unde te uiți cu atenție la act, pentru a descoperi dacă eroarea obligatorie de pe el e una critică sau nu, să știi de pe acuma, să nu mai vii o dată. Eh, de data numai greșeli ortografice grosolane, e OK. Cenepeul e bine.

Îndepărtându-te, mai apuci să auzi clinchetul filtrului de cafea și jetul de apă, și cuvinte ca „tupeu” și „nesimțiți”. Fără a ști că ești pitit la două uși mai încolo, în fața alteia pe care stă lipit alt manifest anti-popular din populara serie „Program cu Publicul”, una dintre funcționare iese cu țigările și bricheta în pumn, se întoarce și grăiește din ușă „Nuți, io nu mai stau după cafei, mă duc, te-aștept acolo”. „Bine”, confirmă Nuți cu lapidariciunea caracteristică filosofului profund.

La biroul ăstălalt e închis de tot. Cu gândul la Nuți care se pregătește de muncă la fumoar, pe marginea încă unui cafei, la 09:15, plec.


De ce atâta circ pentru afaceri care durează un minut? De ce aura asta olimpiană în jurul unor chestiuni absolut triviale? De ce este publicul, în instituții al căror întreg raison d’être este însuși publicul, umilit și marginalizat prin acest edict aberant care este „Programul cu Publicul”? De ce autonomia instituțională, care permite, între limite rezonabile, instituirea unor regulamente interioare, alege să abuzeze fix de cel căruia îi face, chipurile, un serviciu? Și de ce acest program cu publicul este, de prea multe ori, infernal – pentru public?

Permite-mi-ați să vă destăinuiesc eu răspunsul: în instituțiile respective cam toată munca reală care ar fi necesară pentru operarea instituției și satisfacerea publicului poate fi lejer desfășurată taman în acel interval de program cu publicul. Restul este pură, imensă și mult prea mult tolerată pierdere de vreme, și aceea în interes personal, iar unica rațiune a „programului cu publicul” este mascarea acestui fapt.

Faceți acest exercițiu (deși poate l-ați făcut deja, chiar fără s-o știți): dacă mergeți într-o asemenea instituție în timpul „programului cu publicul”, veți găsi legendarele cozi. Dar dacă o vizitați în afara acestui interval, când holurile sunt pustii, vă desfid să intrați în unul sau mai multe birouri. Fiți singuri judecătorii muncii titanice care se desfășoară în afara programului cu publicul. Numărați scaunele și birourile goale. Ecranele surprinse afișând chestii fără nicio legătură cu munca. Figurile surprinse și posturile relaxate. Dialogurile exuberante pe teme irelevante. Adică faceți cam ceea ce ar face, incognito, un consultant în productivitate. Apoi cruciți-vă, scuipați în sân și bucurați-vă că, iată, toată această minunăție poate exista datorită banilor voștri.

Credeți-mă pe cuvânt de data asta că eliminarea, recalificarea și trimiterea la alte treburi a trei din patru funcționari ar eficientiza enorm administrația. Funcționarul rămas ar munci literalmente tot programul, cu pauzele necesare sub aspect pur tehnic – prânz, toaletă, câte cinci-zece minute relaș la o oră (da, exact așa cum muncește neamțul), și ar încasa salariul celorlați trei, iar patru salarii proaste fac unul foarte bun. Plus că ar ști pe de rost, pe față și pe dos, tot ceea ce are de făcut. Desigur, există excepții, dar nu despre ele e vorba aici.

Nota bene, discutăm despre structuri birocratice care au ca scop al activității deservirea directă a publicului. Să nu ne facem că nu pricepem. În cazul acestora programul de lucru este program cu publicul.

Nu mă mai plimbați aiurea, ca să aveți voi vreme de treburi personale la serviciu. Aberația aia lipită pe ușă nu înseamnă nimic, nu vă tot ascundeți după ea de parcă e Constituția însăși.


Note
  1. Haideți Să Facem Cumva – Ne Înțelegem Noi
(5,00 / 1 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile