Râsul românului

Românii râd aproape încontinuu, ceea ce e dincolo de incredibil, pentru o naţiune care ar trebui să nu se poată opri din plâns, la câte motive are. În această stare de fapt, râsul românesc e demult disociat de veleităţi terapeutice de orice natură, râsul românului este un râs patologic.

Ştii râsul ăla grobian, neverosimil, împuţit al parlamentarilor după ce află, de exemplu, că au răspuns complet aiurea la întrebări de tipul celei privitoare la cantitatea îngrijorător de mare de hidrogen din apă…

Ştii felul în care saltă burţi de demnitari, directori, şoferi sau neica nimeni în ritmul râsului maimuţoid provocat de vreo aluzie deochiată a vreunui moderator de rahat din televiziune… Sau felul în care se dezvelesc gingii atroce, cu dinţi lipsă, lăsând să scape râsul în cele mai puţin de râs situaţii?

Am auzit pe cineva punctând extrem de bine şi amar: „Românii râd ca proştii, de orice, ca nişte liceeni tâmpiţi.” Într-adevăr, stupefacţia îmi este fără limite: totul se duce în jos, totul urlă după un erou, realitatea românească reclamă o răsturnare violentă a felului social de a fi în ţara asta paradoxală, cere cu vehemenţă reaşezarea unor valori fundamentale la locul lor (cum ar fi munca, determinarea, concentrarea, onoarea, onestitatea, compasiunea), iar românii preferă să râdă, în continuu, de orice, întocmai ca nişte liceeni buimaci, dar lipsiţi de scuza unei vârste prea fragede.

De obicei ştiu să mă descurc printre lucruri şi ştiu să descurc lucrurile, ştiu să văd prin lucruri. Dar atrocitatea prostească şi prea îndelunga persistenţă isterică a râsului la români, atunci când nu mai e nimic de râs, demult, mă lasă, deocamdată, perplex.

De ce râdem atunci când un veritabil idiot, ocupând un loc de demnitar în Parlament, pe banii noştri, uluieşte o lume întreagă cu prostiile pe care le debitează? De ce nu-l schimbăm, în loc să râdem ca proştii?!

De ce râdem de Becali, atâta timp cât încă nu e clar dacă-şi datorează statului (adică nouă) începuturile neguroase? De ce nu cerem, în loc să râdem, adevărul şi recuperarea prejudiciului?

De ce râdem de reclamele grosolane cu muncitorul Dorel? O dată, de două ori, de trei ori? E de râs că vine un bou şi-ţi face praf maşina personală? De ce râdem, având în vedere că ştim că Dorel şi prietenii lui nu sunt personaje de ficţiune comică, ci animale cu care avem de-a face zi de zi şi ale căror obiceiuri avem datoria de a le schimba, pentru propria noastră siguranţă? Suntem nebuni?!

Nu sunt ipocrit: am un simţ al umorului extrem de grosolan. Râd de mă doare burta de te miri ce aberaţie, marca Jim Carey sau Ali G. Dar nu pot să râd în pagubă! Nu pot să râd ca un idiot de ceea ce ar trebui să stârpesc! Nu mai pot să râd de ceea ce-mi face rău!

În cel mai de necrezut mod, în mijlocul dezastrului, acest fanatic al distracţiei, fără viitor şi trecut, în marele circ al prezentului şi în timp ce istoria se petrece, singur printre popoarele luminate şi tot mai departe de ele, ROMÂNUL RÂDE.

Ca prostul.

(5,00 / 1 evaluări)
Loading...

Un comentariu la “Râsul românului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile