Răutatea

În ţara asta suntem răi. La cel mai propriu mod. Adesea, în diverse situaţii, mai mult sau mai puţin triviale, nu-mi vine să cred cât de tare poate să se bucure românul de necazul altuia sau, mai rău, câtă energie investeşte în demersul orb de a produce acel necaz, manifestând aceeaşi bucurie perversă şi de necrezut.

E vorba de mai mult decât simpla neimplicare în comunitatea de care aparţii sau de detaşarea nesănătoasă faţă de ceea ce se întâmplă în jur. Fiind „om rău”, românul se re-confirmă pe sine şi îşi manifestă răutatea ca pe o formă defensivă, liniştitoare de a interacţiona cu concetăţenii. Nu poate fi condamnat cu prea mare sete. Se comportă ca un animal, în junglă. Atâta doar că n-ar trebui să fim animale, deşi trăim într-o junglă veritabilă.

Românul se bucură dacă alt român eşuează. Ăsta e sedativul pe care îl înghite fericit, ori de câte ori simte că-i fuge pământul de sub picioare, la gândul că ar fi putut face mai mult – în viaţă, în meserie etc. – „uite că a păţit-o şi ăla”.

Bucuria în faţa eşecului altuia îi dă acea stare de euforie care-i face existenţa întrucâtva mai suportabilă. Mână în mână cu laşitatea, răutatea invocă un fel de a fi pe care-l mărturisim pretutindeni în România.

Nu vorbim de răutatea generală a creaturii umane sau de răul în sine. Discut strict de această răutate meschină care a ajuns să ne definească. Cunosc un român căruia nu-i merge rău. Nici excepţional de bine. Însă suficient cât să-şi ia o maşină nouă, în leasing, după ani de visare la ea, la muncă.

A parcat-o în faţa altui bloc, în a doua noapte de când o luase în posesie. Nouă-nouţă. Pe un loc al municipalităţii, pe care nimeni nu plătea abonament. A găsit-o a doua zi zgâriată, de jur-împrejur, temeinic, cu ură, alături de un bilet cu „nu mai parca aici”, anonim, bineînţeles. Nu putea fi doar biletul (eventual însoţit de o chitanţă de plată a locului de parcare), era imperios necesară bătaia de joc şi scuipatul pe munca şi banii altuia, precum şi privirea exultând de fericire, în extazul răutăţii, care cu siguranţă inspecta de după vreun geam de bloc, bine ascunsă, scena proprietarului maşinii găsind-o zgâriată. Un exemplu pe cât de mic, pe atât prezent mereu, peste tot în România.

Românilor nu li se pretinde sfinţenia. Dar atâta timp cât răutatea e fondul pe care se derulează vieţile noastre (oricum mult prea triste), România nu va avea nimic din trăsăturile unei ţări în care a locui poate fi mai mult decât un chin şi o spaimă continuă, o ţară în care, de ce nu, ar fi o plăcere să locuieşti.

(5,00 / 2 evaluări)
Loading...

2 comentarii la “Răutatea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile