Rolul educativ al solitudinii

Se ştie, plictiseala e un fel jalnic de a fi bolnav. E aproape un viciu al spiritelor ordinare. Singurele ocazii în care ţin mine să-i fi simţit prezenţa lugubră au fost acelea în care a trebuit să joc un rol cât de cât activ, cum ar fi acela de a asculta (cu minimă atenţie) prostiile altora, în conjuncturi constrictive, care nu mi-au permis sub nicio formă să mă îndepărtez. Cu alte cuvinte, în situaţii în care n-am avut cum să fiu singur cu mine însumi, eludând astfel plictiseala.

Zicea oarecine că lumea ar fi mult mai bună dacă oamenii ar avea capacitatea de a sta o vreme (mai degrabă lungă), fără să se agite, într-o încăpere goală. De acord. Total.

Ştii cum e să fii atât de izolat, într-un mod implacabil, încât cea mai bună distracţie pe care ajungi s-o ai e smulsul părului din nas? Nu? Atunci lecţia solitudinii ţi-e străină. Ai perceput profunzimea situaţiei? Părul din nas, amice! Nu că „nu merge netu’, înnebunesc!” sau „iar a căzut cablul, şi e fix Badea!” şi nici măcar „căcat, s-a luat curentu’ şi mai am două pagini, rahat!!”

Când mă trezesc în asemenea situaţii, mă trezesc. Întâi, conform reflexului păgubos al omului care sunt, cercetez împrejurimile în scopul de a le utiliza în diverse feluri, mai ales în acela care face vremea să treacă. Timp în care nu mă plictisesc. După ce epuizez etapa asta, n-apuc să mă plictisesc pentru că mă las pradă gândurilor. Am ajuns să pot scrie sau programa direct în cap, în lipsa hârtiei şi pixului. M-am antrenat special.

După aia mă trezesc din somn (întotdeauna când ajung la izolare realizez cât sunt de obosit şi adorm volens nolens, la un punct oarecare). Odihnit, pot gândi ca lumea, un fel de meditaţie amatoricească, semi-transcendentală (în sensul că un picior îmi rămâne permanent în urmă). În pauze, trec la părul din nas, evident după ce parcurg toate celelalte etape intermediare, cum ar fi contemplarea zugrăvelii, a cerului (dacă e disponibil), a unor vieţuitoare (de regulă mici, mai mult sau mai puţin scârbavnice). Toate lucrurile mă duc cu gândul la mine însumi.

Astfel am învăţat despre mine însumi, iar dacă nu-mi permit aroganţa de a şti ce anume sunt, de unde vin, unde mă duc etc., cel puţin am aflat aproape totul despre ceea ce nu sunt. Şi nu sunt ceea ce ştiu din lumea omului, de la televizor sau de pe fibrele nesfârşite, nu sunt ţigara de care mă pot lipsi, nu sunt anturajul pe care pot să nu-l am şi nu sunt speranţele sau dezideratele altora.

Sunt, în cel mai rău caz, un miez cald şi liniştit, liber să se joace cu pilozitatea nazală: crede-mă, a fredona iPod-ul sau telefonul toată ziua, a freca menta pe bloguri sau la televizor, a te căca pe tine la modul isteric pentru felurite rahaturi irelevante – toate astea sunt echivalente cu a-ţi sculpta mucii. Neşansa ta e că ajungi să te plictiseşti. Blestemăţie la care eu sunt imun.

(5,00 / 2 evaluări)
Loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile