România viselor mele

Durata lecturii ~ 4 minute

Forrest Road

Mă trezesc, ca în fiecare dimineaţă, odihnit, fără alarmă, odată cu soarele. Bine odihnit. Pentru că am dormit bine. Pentru că n-am avut altă treabă, alte bătălii de dat în somn, angoase şi spaime, griji pentru mâine. Pentru că mâine n-are cum să fie decât cel puţin la fel de bun ca azi.

Parfumul teilor dintre blocuri, atât de mulţi, deja, îmi scaldă dimineaţa. Îmi permit să-l întinez cu aroma cafelei. O beau neagră. Fără tutun. Nu mai fumez demult, de când nu mai am de ce și unde, de când pot alerga şi am şi pe unde. De pe autostradă, ca prin câlţi, câteva motoare. Păsări, la două etaje mai jos, discută între ele. Voci mici de copii abia treziţi. E linişte, iar distanţa faţă de perfecţiune a acestei linişti e ceea ce o face magică.

Gura de aer pe care o absorb cu nesaţ, postat în balcon, îmi aduce pădurea în spatele ochilor închişi. Vecinii îşi urmează, fiecare, rutina matinală. Similară, presupun. În curând, ne vom petrece, robotizaţi, spre locurile de unde ne luăm leafa. Muncim. Câştigăm. E bine. E rutină, de care nu se plânge nimeni. Unii dintre noi sunt genii, dar asta e altă treabă. Muncim, cu toţii.

Călăresc maşina, nici mare, nici mică, pe drumul ca sticla, cu metereze vegetale pe flancuri. Nu mă grăbesc, ajung la timp. Dau drumul la radio. Ca de obicei, nimic fabulos. Mă rog, dacă nu te pasionează ultimele contribuţii româneşti la Human Genome Project.

A, ba da! Ceva inedit, totuşi. La „monden”, redactorul zice că, de Crăciunul ăsta, Gigi Becali ar putea cere eliberarea pe probaţiune după primii 15 ani de detenţie, conform sentinţei. Şi la mormântul lui Iliescu, la 12 ani de la moarte, nu mai vine decât familia, arareori. „Un lider uitat”, zice crainicul. Zâmbesc indulgent. Un băiat tânăr, probabil. Nostalgic, îmi amintesc de vremurile romantice ale înfiinţării Jilavei Noi, unitatea specială de detenţie pentru foşti demnitari. 99,9% cazuri de corupţie. Ce vremuri…

Radioul îi dă înainte cu sport. Fotbal. Surâd sub mustaţa de pe-acum sură. Tot Vestul a dat tonul, acum peste o decadă. Şi i-au şi dat nume: „noua revoluţie culturală”. Încet, în zece ani, adio salariu de atacant, contracte publicitare, adio FIFA şi Cupa Mondială şi Blatter şi urmaşii lui. Din simplul motiv al lipsei de spectatori. Acum, doar relatări de nişă, pentru microbiştii întârziaţi. E doar sport. Din care nimeni nu mai poate face nimic stupefiant de lipsit de gust, pentru că nu mai are pe ce.

Am ajuns. Salut, salut. Îmi zâmbesc, le zâmbesc, conversaţie caducă. E bine. Suntem mai reci acum, un prieten bulgar zice că am început să semănăm cu nemţii. O iau ca pe un compliment. Îmi place mai mult aşa. La slujbă, cel puţin, nimeni nu mai încearcă să-mi vândă nimic, un şprei, o ciungă, o ţoală. Muncim. Civilizat. Program. Pauze. Productivitate.

Îmi place să văd că se vede ceea ce fac. Câştigăm. Nici banul nu mai e ceea ce a fost. Câştig cât să n-am griji viscerale, cât să văd anual Mediterana şi cât să mănânc săptămânal la un restaurant în munte. Nu, banul nu mai e ce-a fost. Nu mai prezintă acelaşi interes.

Am terminat. Mă simt folosit, plătit, util, deci odihnit. Atât de odihnit încât pot continua ziua prin a trăi, propriu-zis. Între blocuri, mireasma teilor s-a înteţit – e cald. Dau un baschet cu vecinii. Avem ora noastră, nu putem toţi odată pe un singur teren (la toamnă mai facem două, pe locurile de parcare în plus, care stau degeaba). N-am auzit niciodată muzică tare, în cartierul ăsta. Manele n-am mai avut neplăcerea să aud de peste 10 ani. Au expirat şi alea. E bine.

La cină mâncăm italieneşte, de vară. Film, american, de pierdut vremea şi de pus creierul în repaus. Râdem, toată familia, de film, de ăia care l-au făcut, de ăia care-şi pierd vremea cu el. Râdem şi ne bucurăm de noi înşine. Mai bine râdem, decât să ne dăm cu capul de pereţi, ca odinioară, când toate păreau că merg prost cu omenirea şi unele chiar mergeau groaznic de prost. Nu vreau să mă mai gândesc.

Ştiri pe web. Conectarea la lume. Un ceai. Mă las absorbit în pacea nopţii care-mi îmbrăţişează calm şi generos femeia şi copiii. Wittgenstein reuşeşte să mă adoarmă din nou. Încă un motiv pentru care ador filosofia.

Adorm şi visez la vacanţa din Florida umedă, printre aburi şi palmieri, în soare, pe malul mării. Un vis dintr-un vis frumos despre ţara mea.

***

Mai brutal decât sub nouăzeci de mii de volţi de trăznet, în urletele diabolice ale unui heavy metal manelistic grotesc, pe care-l aud doar cu mintea, urlând din interior, mă trezesc că mă trezesc în locul în care coşmarul mă condamnă să mă trezesc: în România coşmarurilor mele.

(5,00 / 5 evaluări)
Loading...

Un comentariu la “România viselor mele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile