„Școala noastră e cea mai bună”

Piramida învățării

Cursurile, așa cum le știm noi la modul tradițional, sunt cea mai ineficientă cale de a învăța, de a achiziționa cunoștințe noi. Cu toții ne amintim, cred, lungile, disperantele ore petrecute scriind cu mintea în altă parte (sau anesteziată complet) ceea ce un mentor dicta automat, la fel de absent ca și noi, până ne durea mâna dominantă. Sute de pagini de curs, sute de ore petrecute în cel mai ineficient mod din punctul de vedere al studiului.

Mai ales într-un domeniu eminamente practic, cum este cel medical, o astfel de abordare a transmiterii cunoștințelor, în epoca de azi, este nu numai stupidă, ci și extrem de crudă față de cel care studiază.

Nu cred c-o să trec niciodată peste trauma psihică a scrisului după dictare timp de trei ore (!) la rând, la fiecare curs de Morfopatologie, două (sau trei?) semestre. Ar trebui să cer despăgubiri catedrei respective, pentru că, nu în ultimul rând, a te complace într-un asemenea sistem absurd de studiu din perspectiva mentorului reprezintă incompetență și dezinteres. Și cruzime. Dacă dați peste așa ceva, opriți-vă și cereți profesorului cursul tipărit. Cursurile n-ar trebui să însemne rescrierea după dictare a „cursului catedrei”.

Are rost să precizez că titlul acestui articol se vrea sarcastic?

Fii primul care evaluează articolul:

Loading...

13 comentarii la “„Școala noastră e cea mai bună”

  1. Iată un început de soluție.
    https://www.khanacademy.org/talks-and-interviews/v/salman-khan-talk-at-ted-2011–from-ted-com
    Nu te sfii să selectezi subtitrarea în limba română. Nu-i perfectă dar e perfectibilă. Am zis să-ți zic despre ce mai există și se mai întîmplă.

    Iată și cît de dureros este resimțită problema în mediul românesc. În economia acelui website 50 000 de vizualizări cred că e un record.

    http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/

    Sigur, cu piramida aceasta tu l-ai depășit din start pe autorul articolului respectiv cu ”stilul” său nestructurat.

  2. Foarte bun articolul, merci. Sunt complet de acord cu opiniile autorului, a scris un articol bine gândit, a identificat esența și, mai ales, mecanismele intime ale falimentului educației în România. Follow the money, eh?

  3. În opinia mea mesajul cel mai important al acelui articol este că eșecul sistemului de educație din România este sistematic, predictibil și are o cauză clară – condiționarea trasmiterii cunoștințelor de bani sau de apartenența la o rețea socială ”potrivită”.

    Cred că un criteriu important în diferențierea societăților omenești poate fi modul în care se face transmiterea cunoștințelor din generație în generație.

    În lumea felinelor mari, unde diversitatea aptitudinilor pe care puiul trebuie să le învețe este scăzută, modelul trasmiterii de la părinte la copii (vertical) a ”cunoștințelor” poate funcționa. Ele nu au de învățat decît să vîneze.

    Modelul condiționării transmiterii cunoștințelor de apartenența la o rețea socială, pentru societatea omenescă, mi se pare dăunător pentru că în mod predictibil este ineficient și duce la ceea ce oamenii numesc ”drame” – tineri care doresc să învețe și nu au de la cine. ”Vînătoarea” la oameni implică foarte multă diversitate – pictat, operat, condus autobuzul, white collar crime, trăitul de pe cîrca altora și cîte și mai cîte.

    În loc de concluzie, vă rog să observați că ceea ce felinele mari și maimuțele cu deget opozabil au în comun este devorararea ocazională a puilor. La felinele mari se presupune că această practică crudă are scop concret – sînt devorați puii născuți morți, cei slabi sau cei bolnavi. La maimuțele cu deget opozabil finalitatea biologică este necunoscută – sînt ”devorați” puii vii, sănătoși și puternici.

  4. Articolul oferit de Alin este onest (şi atât), în ciuda stilului nepotrivit de prezentare. Sunt, în schimb, lucruri mult mai bine conturate în (doar) câteva comentarii. Şi mă opresc la acele două idei (pe care le-am întors şi eu pe toate feţele de câteva luni încoace, încercând să găsesc modalităţi potrivite de a le pune în aplicare), singurele care mi se par demne de amintit încă o dată: 1. implicarea părinţilor (atât în modul de transmitere, căt mai coerent şi folositor, a informaţiilor din manualele şcolare către copiii lor, cât şi în forme alternative de învăţare; fără preocupare nu poate exista implicare, deci poate că rădăcina e mai în spate) şi 2. puterea de a vrea şi de a pune în practică mini-sisteme proprii de susţinere a copiilor. Da, şcoala românească s-a transformat într-o simplă enumerare de termeni, fără a explica interacţiunile lor complexe. Părinţii pot umple spaţiile libere (atât de largi, se pare) cu lucruri interesante, care să stârnească şi să cultive curiozitatea copiilor.
    Cam în aceeaşi ordine de idei, îi urăsc intracelular pe învăţătorii care au perpetuat, de ani de zile, ideea (o lemă imbecilă şi incompletă, niciodată demonstrată, extrem de uşor aruncată în dialog şi la fel de uşor acceptată prin tăcerea părinţilor) că dacă elevii au rezultate bune, atunci este meritul învăţătorilor, iar dacă elevii au rezultate slabe, atunci este vina părinţilor. Am experimentat, la rându-mi, teama că orice opoziţie (constructivă, mulţumesc pentru încredere) la adresa învăţătorului se poate transforma în reacţiune nepotrivită asupra copilului. Şi, cu mâinile legate, acumulez frustrare şi ură. Pe care le pot lăsa deoparte numai dacă mă preocup, implic şi încerc să construiesc cât mai bine (din păcate nu găsesc, atât de mult pe cât aş vrea, răspunsuri şi soluţii potrivite) moduri de a-mi ajuta copilul, de a-l susţine, încuraja, impulsiona spre curiozitate şi hărnicie, de a-l sprijini să scape de frica şi negativismul aduse de o şcoală care umple anapoda creiere şi cere (absurd) rezultate lipsite de orice fundament, dar şi diplome sau premii inutile. Nu-mi pare o soluţie viabilă pe termen scurt, deoarece intră în conflict cu modul de învăţare/educare de la şcoală (la dracu, intră în conflict şi cu modul de gândire şi acţiune al unor părinţi, de altfel), însă cred că pe termen lung va da roade folositoare. Chiar dacă e vorba de manifestari individuale, e singura modalitate, în prezent, de a face faţă modului absurd de predare pe care eu îl percep în sistemul de învăţământ. Sistem care a uitat să pună elevul în centrul intenţiilor; vorbim mereu de învăţători şi părinţi, dar uităm de elevi.

  5. „mâna dominantă” – ma prapadesc de ras….
    Deci. Comentariu mai ales pentru Locotenenti si nu numai:
    Asa cum arata piramida – cel mai bine se invata dupa exemplul propriu. Asa si copilul, de regula va face ce vede in familie.
    Stand si acumuland furie & ura impotriva sistemului de invatamant, de teama repercusiunilor, este cel mai prost exemplu pe care poti sa-l dai copilului tau (si sa nu crezi ca poti acunde asta de el…).
    Cand va fi adult, va face si el la fel. Si uite asa, criza sistemului va fi perpetua…
    Si cea morala, a noastra, idem.
    Arata-i copilului ca esti dispus sa lupti pentru ideile tale, si poate, la fel va face si el. Si ce daca ia note mici? El de judecata ta se teme cel mai tare….
    Si poate asa o sa iesim, nu noi, da poate nepotii nostri, din marasmul in care ne balacarim si de care ne plangem, dar de care, pe principiul ca „pute-pute, da-i caldutz” nu ne obosim prea tare sa scapam…

  6. @wall-E: Păi tocmai asta am spus, că nu mă interesează calificativele acordate de acest sistem de învăţământ! Prefer să se valorizeze singur. La ce-i folosesc (cum bine am citit altundeva) falsele medalii?
    De câte ori pot, îi arat copilului meu că merită să lupţi pentru ceea ce crezi. Însă, atunci când victima colaterală poate fi chiar el, eu aleg să nu lupt în acel moment, pentru că aş lupta prosteşte, orgolios.

  7. @ Lieutenant & wall-E
    Zic să aruncați o privire la link-ul postat de mine mai sus pe pagină în data de 12 februarie. Merită. Titlul filmulețului pe care vi-l recomand este ”Persona non grata”.

    Ca să avem ”carne” pentru discuție vă zic că am făcut ieri un drum pînă la Western Union. Mai multe detalii nu dau că nu-i frumos.
    Mă pregăteam să scriu o replică la articolul „România, o crimă cu premeditare” intitulat „România, o crimă din indiferență”. N-a fost să fie dar uite că avem discuția aceasta aici.

  8. „From my great-grandfather [I learned], not to have frequented public schools, and to have had good teachers at home, and to know that on such things a man should spend liberally.” – Marcus Aurelius, acum circa 1850 de ani.

    „Să plătim deci, pentru că vai, prea puține s-au schimbat.” – Sicovitol, present time.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile