Nu e nimic ruşinos în asta, e o formă de firesc. E manifestă peste tot în lume. Care se compune din bogaţi şi săraci sau din animale şi indivizi decenţi.
Tot mapamondul, graţie filmelor americane, ştie că nu e bine să umbli de capul tău prin Queens sau Bronx. După cum nu e prea sănătos s-o arzi aiurea, turistic sau nu, prin acele favelas braziliene, prin anumite banlieues franceze sau prin unele suburbs londoneze. E clar.
În România, orice generaţie este (sau i se pretinde să fie) o generaţie de sacrificiu. De la iobagii din vechime, la generaţia interbelică, la cea postbelică, la cea comunistă şi, în fine, la cea post-decembristă. Românilor li se pretinde mereu sacrificiul, cu promisiunea, întotdeauna fermă, dar îndepărtată şi niciodată ţinută, a unui „mai bine” iluzoriu şi neverosimil. Generaţia mea suferă şi ea de această povară a ducerii la îndeplinire a unui atare „sacrificiu” (al calităţii vieţii, în general), în numele unui „bine” iminent, de factură vest-europeană, care nu va întârzia să se pogoare şi asupra amărâţilor din această tristă parte de lume, cu condiţia sacrificiului respectiv.
Îi cunoşti la fel de bine ca mine. Şi nu mă refer la trupa omonimă, nu. Îţi vorbesc exact de acei indivizi care, deşi colegi de cetăţenie şi societate cu noi, o parazitează (ne parazitează) cu nesaţ şi la nesfârşit.
Conform unei definiţii ştiinţifice, parazitismul este o formă evoluată de existenţă. Nota bene, spre deosebire de, să zicem, un organism amorf oarecare (cum ar fi românul de rând), parazitul, graţie mecanismelor bine puse la punct de convieţuire cu gazda, benefice doar unidirecţional, manifestă o structură avansată şi posedă arme redutabile care-i permit perpetuarea stării de parazit. Atenţie, vorbim de parazitism, nu simbioză (în care şi gazda se alege cu ceva bun, cât de mic).
Un tanc israelian o freca aiurea, într-o patrulă de rutină prin fâşia Gaza. La un momendat, din spatele unor dune, înregistrează focuri ostile, de mortier. Agale, tancul imens o ia în direcţia agresorului, în timp ce proiectilele se lovesc de blindaj. La un moment dat tirul încetează, iar tancul ajunge deasupra dunei; chepengul se deschide, iar în faţa tanchistului evreu apare un arab speriat, lângă un mortier:
Iţic se prezintă impacientat la rabin:
-Rabi, nu ştiu ce să mă mai fac, mi s-au îmbolnăvit gâştele, nu mai mănâncă, nu mai merg la apă, trag să moară! Ajută-mă!
– Hmmm… dă-le orz cu miere! zise rabinul, magistral.
A doua zi, Iţic:
– Rabi, sunt disperat, degeaba leacul, mi-au murit jumătate din gâşte! Zi ce să fac!
– Aşa… ia să le dai grâu cu alcool! lovi rabinul.
A treia zi:
– Rabi, nu merge! A mai murit jumătate din gâşte! Fă ceva!
Conferinţă mondială a marilor producători de bere. Pauză, dejun, discuţii. La o masă, se adună reprezentanţii Tuborg, Carlsberg, Heineken şi Guiness.
– O Tuborg, bună şi rece, eu şi Tuborg! zice tipul de la Tuborg.
– O Carlsberg de la mama ei, probabil cea mai bună bere din lume! zice ăla de la Carlsberg.
– O Heineken fără pereche, aicea! zice ăla de la Heineken.
Tipul de la Guiness, după o mică ezitare:
Românii râd aproape încontinuu, ceea ce e dincolo de incredibil, pentru o naţiune care ar trebui să nu se poată opri din plâns, la câte motive are. În această stare de fapt, râsul românesc e demult disociat de veleităţi terapeutice de orice natură, râsul românului este un râs patologic.
Ştii râsul ăla grobian, neverosimil, împuţit al parlamentarilor după ce află, de exemplu, că au răspuns complet aiurea la întrebări de tipul celei privitoare la cantitatea îngrijorător de mare de hidrogen din apă…
Ah, puţine specii mă dezgustă într-un mod cel puţin la fel de plăcut ca Ş. cocalaris intellectualis veleitas! Cu certitudine, eticheta glumeţ-latinizată ţi-l evocă deja, iar ochiul minţii îl are în faţă. Dacă stai să te gândeşti, cunoşti atât de multe exemplare din specia asta. Joburile de VJ de la MTV par să constituie habitatul predilect. Însă arealul de distribuţie e infinit mai amplu.
Ş. cocalaris i.v. e exact tipul ăla care nu e nici frumos, nici deştept, nici hazliu, nici puternic, nici galant, nici şocant, nici cool – e un fel de personificare a submediocrităţii generice, multiplan. În acelaşi timp, încearcă să pretindă că este toate acestea, simultan. Atât de benign, încât e greţos.
Deşi pare, nu e un banc sec.
Un jurnalist francez, secondat de camaradul său fotograf (complet beat, la rându-i), făcând dovada marilor virtuţi pe care le are alcoolul privitor la eliminarea diverselor inhibiţii (şi a raţiunii, în general), a fost oprit de poliţie în timp ce conducea beat un autoturism. Adică, avem de-a face cu un şofer orb, beat şi fără permis de conducere (evidement…). Şi pe deasupra şi francez.
Stimaţi nesimţitori care va ocupaţi de site-ul şi restul infrastructurii online a Vodafone Romania, aflaţi pe această cale că am ajuns să fiu super-ultra sătul de felul în care puneţi problema pe rahatul ăla de site. Înţeleg că vindem, că biznis, că etc. şi că tot site-ul e orientat spre un singur lucru: ia faţa potenţialului client cu telefoane şi planuri tarifare. Dar o faceţi la modul nesimţit. Aproape nimic de Doamne-ajută pentru cel care vă e deja client, demult, şi bagă un sac de bani în supratarifele voastre.
