Adio, rege

Românul a uitat cum e să n-ai nimic, decât stăpân, și acela venetic. Și nu numai românul arhetipal, degrabă vânzător de mamă și de vot pentru un pumn de mici, ci toată tagma leptointelectuală, care îl conține, printre alții, și pe Bogdan Chirieac, abominabilă ființă care n-a avut ocazia să vadă cum e să nu poți face școală decât dacă ești pui de moșier, care acuma vorbește despre „majestăți”, „privilegiul de a”, alături de alte vorbe pentru care ar merita călcat pe figură.

Citește tot

Drumuri sparte sau anuala bătaie de joc de sine

Cum dă o pală de căldură primăvara, firmele de construcţii şi instalaţii îşi aduc aminte că există profituri de făcut, oameni de plătit, concurenţi de eliminat, şi-şi trimit reprezentanţii la slugile lor din primării în scopul de-a lua nişte lucrări în primire.

Mafioţii care contractează făcutul de găuri în drumuri bune pentru a se uita la o ţeavă, cablu etc. au de lucru pentru că au prieteni în primării. Pentru că nu sunt bani şi proiecte pentru lucrări mari, dar firma trebuie să meargă, oamenii trebuie plătiţi pentru că altfel se cară în UE, patronii trebuie să-şi facă Revu’ în Dubai.

Citește tot

Artă şi natură

Mărturisind un apus de pe pod, azi, mi-am zis din nou că nu este nimic mai frumos decât natura. După care mi-am amintit că există obiecte, unele de artă, care evocă o trăire cel puţin egală. Foarte important! Obiecte? Materialism? Ei bine, da.

Şi astfel am realizat că arta este natură concentrată, concentrat de senzaţie, cu sau fără pulpă. Iar orice nu supravieţuieşte acestui filtru este anti-natură, adică pseudo-artă, adică nouăzeci de procente din gunoiul contemporan.

Roşia Montană, Fân Fest

Never again.

~ FIN ~

PS: lapidariciunea acestei recenzii despre Tomata Montană mă privează de folosirea câtorva împletituri vocabulare extrem de umoristice legate de Roşia Momentană, după cum te sărăceşte şi pe tine, cetitoriule, prin neputinţa de a ceti mai multe despre caducul celor petrecute la Roşia Spontană, AD 2011.

Notă: am fost de curând asigurat de către un grup de roșmontanologi profesioniști că ediția din 2011 a Fân Fest a fost cea mai slabă de când există această manifestare. S-a și văzut.

Between the Buried and Me – Mordecai

Greuceanu. Treaba mea se afla, de fapt, la 4:30, unde studiam un sweeping arpeggio. După care am văzut toată piesa. Ce chestie. Death metal combinat cu jazz şi progressive. Meshuggah? Djent? Plus stilurile dintre. Straniu. Puternic. Reviriment cerebral total.

Băieţii aceştia arată, fizic, foarte comun. Ce frumoasă e scăparea din stereotip. Nu e de ascultat toată ziua, dar e de urmărit.

Joe Bonamassa

Tocmai am ascultat Bloodline, albumul trupei omonime, cu Bonamassa la chitară. Şi câteva dintre albumele ulterioare ale lui Joe. Progressive blues, să-i zic? Tehnic şi capabil să transmită emoţie, Joe Bonamassa este, probabil, cel mai proeminent chitarist de blues la ora actuală, l-aş situa pe acelaşi calapod cu Gary Moore sau Stevie Ray Vaughan, însă, totodată, este cel care aduce blues-ul în mileniul trei, şi e greu să „modernizezi” un asemenea stil fără să-l distrugi.

Citește tot

It Might Get Loud (2008) Review

It Might Get LoudFilmul este făcut după o reţetă simplă. Trei chitarişti din trei generaţii diferite (nu neapărat cei mai buni din fiecare), se întâlnesc şi discută despre chitară şi muzică, fiecare din perspectiva proprie. Cei trei sunt Jimmy Page (Led Zeppelin, dacă mai e nevoie), Edge (U2, dacă mai e nevoie) şi Jack White (The White Stripes, The Raconteurs).

Pentru Jimmy Page filmul reliefează partea mai puţin evidentă pe lângă aura rockstar-ului, aceea de muzician eminent, Page fiind un foarte cunoscut şi utilizat session guitarist înainte de Led Zeppelin (muzician de studio, „închiriat” de către oricine doreşte să înregistreze o parte de chitară – o poziţie foarte dificilă, muzicaliceşte vorbind).

Citește tot

This Is Spinal Tap (1984) Review

This Is Spinal TapThis Is Spın̈al Tap e un mockumentary clasic, creat în jurul trupei fictive Spinal Tap. E filmul ăla în care amplificatoarele de ghitară au volumul până la 11, bateristul are zilele numărate, iar majoritatea compoziţiilor ţintesc la sex.

Bătaia de joc la adresa glam-rock-ului e egalată fin de tâmpenia fermecătoare a personajelor. Umorul e sec, deosebit de fin pe alocuri, atunci când pătrunde în registrul absurdului. Straniu, Anvil! The Story of Anvil (2008) are ceva din This Is Spinal Tap.

Un cult movie de văzut neapărat. Numai pentru cunoscători.