degeneraţi (etichetă)

Spiritul național poate renaște

Tribu-nul
Tribu’ nul

Odată cu dispariția descreieratului care, erijându-se în simbolul spiritului național, l-a discreditat total, până la punctul în care chiar și idei legitime din sfera naționalului n-au mai putut fi luate în serios în oceanul de ridicol și spurcăciune a vorbei la care le-a condamnat Tribunul, lumea a devenit mai curată.

Poate acuma rămâne ceva loc și pentru o mândrie națională rațională, civilizată – vorba aia, mândră. Poate acuma putem fi patrioți fără rușinea de a fi automat asociați cu Nebunul.

Respectând întru totul nișa vernaculară preferată de către mizerabil, cred că nu greșim dacă întâmpinăm toate efuziunile dezgustătoare ocazionate de (dealtfel) fericitul eveniment cu un „Hai sictir!” entuziast.

Românism

Ayatollahul Pleșu
Exhibit A: explicațiile prisosex.

M-am lămurit.

O parte îngrijorător de mare dintre compatrioții mei sunt iraționali, analfabeți funcțional, incapabili de gândire critică sau de exercițiul logicii elementare – ba chiar proști de put, rasiști, homofobi, profund misogini, dictatoriali, dogmatici, mistici, răuvoitori, stupefiant de inculți, agramați, manipulabili, nesimțiți, provinciali, violenți, retrograzi, naivi, rigizi, lași, snobi, antisemiți, ranchiunoși, psihopați (mai mult sau mai puțin latent). Și, desigur, aroganți – au și de ce, după cum reiese din înșiruirea de mai sus.

Citește tot

România sau neplăcerea de-a conduce

Maşina glisează pe drumul lis. Partenerii de trafic sunt parteneri de trafic, care curge lin. La peste o sută la oră nimeni nu e grăbit. Fluiditatea e consecinţa directă a complicităţii dintre bun simţ şi logică. Râul de asfalt se întinde până la orizont, ce bine că mai e mult de mers, ce bine că te poţi scufunda în plăcerea de a conduce.

O sulă! O, sulă! Deşteptarea! Anarhie pe şosele, în toată România! Adio lege, adio reguli, eu mi-s mai deștept, eu mă bag!

Citește tot

Adio, rege

Românul a uitat cum e să n-ai nimic, decât stăpân, și acela venetic. Și nu numai românul arhetipal, degrabă vânzător de mamă și de vot pentru un pumn de mici, ci toată tagma leptointelectuală, care îl conține, printre alții, și pe Bogdan Chirieac, abominabilă ființă care n-a avut ocazia să vadă cum e să nu poți face școală decât dacă ești pui de moșier, care acuma vorbește despre „majestăți”, „privilegiul de a”, alături de alte vorbe pentru care ar merita călcat pe figură.

Citește tot

Entropia UniverseAsteroid virtual vândut cu peste jumătate de milion de dolari. În MMORPG-ul Entropia Universe. Înainte de a exclama „vai de capu’ meu ce proşti au ajuns oamenii, e clar, vine idiocraţia peste noi”, opreşte-te şi realizează că situaţia e exact aceeaşi  în, de exemplu, fotbal. Şi nu de ieri.

Money for nothing. But no chicks for free.

Un TIFF şi-o terasă, doar acasă.

În sfârşit. Terasele în aer liber din centrul Clujului sunt acum complete. Mese şi scaune, de diferite texturi şi culori, au prins viaţă în beciuri şi au ieşit afară, pe trotuare. Mai timid, la inceput, mai ezitant, speriate de ploile prelungi şi de temperaturile modeste din primăvara lui 2010, dar neîndoielnic hotărâte în ultimele zile. Calitatea lor depinde de calitatea barului în faţa cărora se înghesuie, la fel şi conţinutul băuturilor: la terasele simple văd doar Becks (da, Becks e o bere bleagă) şi apă plată, alături de obişnuitul capuccino, în vreme ce la terasele mai complicate apar lichide rogvaiv, cu umbreluţe high-class si nelipsitul frappe. Arunc priviri prelungi asupra faunei deosebit de variate, asupra exemplarelor reprezentative pentru speciile rezidente şi încerc să percep manifestările bolilor sociale care îi mână pe aceşti indivizi să se adune la o latrină comună. Dar sunt bruiat din toate părţile, iar analiza mea para-psihilogică şi sub-psihiatrică este sortită eşecului. Căci tabloul nu suportă analiză, ci doar constatare. Pentru că, da, exact asta îmi doresc în aceste zile: să-mi odihnesc ochii obosiţi asupra unor balene eşuate pe ţărmuri depărtate şi salvate de la extincţie prin depozitarea lor la o terasă, cu o băutură de căcat în faţa fanoanelor; sau să adulmec îngrozit sudoarea unor broscoi râioşi, care trudesc din greu cu scarpinatul la pulele lor septice sau cu vânătoarea anală de oxiuri, în timp ce balele li se scurg pe barbă, tânjind dupa sexul domniţelor de la aceeaşi masă. Pentru că, din nou da, chiar şi asta îmi doresc să văd acum: bătrâni împuţiţi mângâind tandru piei catifelate de domnişoare tinere şi extrem de futubile.

Şi, în sfârşit, toate astea concid cu TIFFul de anul ăsta. Tare mi-e teamă că TIFFul devine, încet-încet, o manifestare de căcat. S-au dus anii de început, în care dorinţa spectatorului era de a vedea film. Mergeai la TIFF să vezi filme, acum mergi să fii văzut că vezi filme. În plin proces de instituţionalizare, TIFFul e un loc geometric al tuturor căcăcioşilor care şi-au găsit o Nouă Terasă şi nu se mai amestecă defel cu clasicii pitbuli plini de lanţuri Guci şi şlapi de firmă Neki. Lânga cinema-urile gazdă ale TIFFului de anul ăsta, ochiul meu înregistrează înfiorat imagini cu paşoptiste nefutute, ce stau limbă-n limbă cu băieţaşi în haine cu mânecuţe largi şi un pic prea lungi, cu fulăraş la gât şi pălărie pe capăt, în plin 28 de grade Celsius.

Opaaaa! Incredibil, se iveşte, pare-se, ocazia unei mici analize şi concluzii. Iată, la o terasă de fufe şi fleşcăiţi stă, la o masă centrală, un tinerel prespălat care bea o apă plată şi scrie frenetic (în timp ce zâmbeşte idiot. Ce idiot!) la o tastatură de laptop. Trecătorul atent (recte, eu) îl priveşte cu ură, pentru că a adus aromă proaspătă la o tejghea de putregaiuri. Ce caută acolo? A greşit, sunt convins. Habar n-are pe ce lume e, sigur a venit dintr-un căcat de ţară nordică în România, la TIFFuleţ. Se opreşte din scris, priveşte telefonul mobil, închide laptopul şi se uită precipitat în jur. Deschide gura (urmează bomba, îmi zic, şi mă opresc într-o poziţie cât mai comodă) şi îl întreabă pe un bivol de 460 de ani de la masa vecină: excuse me, where can I find a cab? a cab, sir, a taxi, do you know where I can find one, quickly? Bătrânul bivol (trag aer în piept, emoţionat peste poate) îşi ia mâna dreaptă dintre sânii păpuşelei de lăngă el, îl priveşte 3 secunde lungi cât 3 minute pe dobitocul din Altă Ţară, se uită spre cealaltă păpuşă de la masa lui, care-i găzduia mâna stăngă undeva în cur, şi zice pe o voce puternică: ce pula mea vrea homalău’ ăsta? Toată lumea râde, cel mai tare se aud pizdele alea două, cred că intraseră în fază; râd şi eu, râde chiar şi pănţăruşul ăla străin. Într-un final, o chelneriţă îi indică staţia de taxi de la 50 de metri distanţă, iar copilul dispare.

Citește tot

Andrei Gheorghe

Andrei Gheorghe este un paraintelectual tipic. Acesta e un fel întrucâtva mai elegant de-a afirma că Andrei Gheorghe e un cioban comun. De la anticarisma fascinantă şi absenţa oricărui talent verificabil, la preocupările de ţaţ alternativ şi portul de impotent bătrân şi lubric. Un paraintelectual care, datul speciei, nu se ştie îmbăta în privat. Un ins periculos pe drumurile ţării, mai periculos ca drumurile. Gheorghe e unul dintre cele mai bune aparate de măsură a inefabilei pasivităţii culturale a românului: atâta suportă românul. Extraordinar, excepţional cât de mult căcat suportă românul.

Citește tot

Circul democraţiei, la apogeu

Presa transmite evenimentele ca la „Fotbal minut cu minut”. Are dreptate, în mizeria ei. Asta şi este, electoralul proces românesc: un scârbavnic meci de fotbal, de la stil la miză. Nu trebuie să fii expert – căcat, nici măcar vag instruit în arta manipulării ca să te uiţi câş la toată împuţiciunea asta de spectacol. Eh. Voiam să nu serbez sfârşitul alegerilor cu un scuipat scris.

Citește tot

Mentalitate de sclav

Ştii că eşti un ţăran atunci când adulezi exact oamenii care, fix acuma, în minutul ăsta, te prostesc şi-ţi iau ceea ce ai.Matt Taibbi

Articolul citat care nu mai e online e relevant, în cea mai mare parte, pentru SUA, însă ultimul paragraf vorbeşte la scară universală. Care scară, surprinzător, include şi România. Bine, ştim cu toţii că singurii domni adevăraţi sunt ţăranii, după cum intuim că nu există domni adevăraţi. Ştim şi respectăm ţăranul, ceea ce nu trebuie însă să ne facă să credem că ţăranul e dezideratul ultim în orice evoluţie socială posibilă.

Citește tot