video (etichetă)

John Mayall & The Bluesbreakers – The Supernatural

The Supernatural este una dintre piesele geniale ale albumului din 1967, A Hard Road. Este piesa lui Peter Green, un blues straniu, modern pentru acea vreme. Amintește întrucâtva de capodopera Funkadelic – Maggot Brain (1971), poate prin stranietate.

Notele extra-lungi de la începutul pasajelor (feedback controlat) sunt magice. Supranaturale. Produse probabil cu o Gibson Les Paul, poate chiar cea pe care i-a dat-o ulterior lui Gary Moore – cine știe?

Peter Green este unul dintre titanii chitarei electrice. N-are rost să enumăr toate starurile pe șase corzi pe care le-a influențat. Mă rezum la Santana – sesizați asemănările.

Between the Buried and Me – Mordecai

Greuceanu. Treaba mea se afla, de fapt, la 4:30, unde studiam un sweeping arpeggio. După care am văzut toată piesa. Ce chestie. Death metal combinat cu jazz şi progressive. Meshuggah? Djent? Plus stilurile dintre. Straniu. Puternic. Reviriment cerebral total.

Băieţii aceştia arată, fizic, foarte comun. Ce frumoasă e scăparea din stereotip. Nu e de ascultat toată ziua, dar e de urmărit.

Shaman – Fairy Tale

N-am mai auzit o asemenea voce de la Sebastian Bach încoace. Andre Matos (brazilian, ţară care se remarcă, în mizeria sa, prin apetitul sănătos pentru metal) e şcolit în muzică clasică şi debitează o voce cu care poţi sparge pereţi cu maximă eleganţă sonoră (atinge aparent fără efort E5 în Fairy Tale). Fantastică piesă. De-aş putea cânta aşa, n-aş mai ieşi de sub duş.

Revoluţie în Egipt

„We will not be silenced, whether you’re a Christian, whether you’re a Muslim, whether you’re an atheist, you will demand your goddamn rights, and we will have our rights, one way or the other! We will never be silenced!”

O ilustrare a evenimentelor curente din ţara vacanţelor minunate la mare iarna. Ocazie cu care am aflat de Thirteen Senses, o trupă de băieţi de la mine de la ţară, din Cornwall, căreia am impresia c-o să-i acord atenţie sporită curând.