ScrieCiteşteAutoriDespreRecomandăEnglish
Abonament Rămân fără gânduri în faţa apropierii morţii unei rude dragi. Fără gânduri, fără cuvinte potrivite, fără gesturi. Sunt un om gol înlăutru.
Totul a început pe când avea nouă ani şi îşi începea adevărata copilărie, undeva într-un sat de munte: un ganglion la gât, analize la clinica locală, rezultate şoptite, trimiteri la clinica din Cluj, alte analize, diagnostic confirmat, intervenţie chirurgicală. Tratamentele care au urmat au fost oribile şi au transformat copilul într-un om obosit şi întristat de durere, de neînţelegerea chinului, de răspunsurile pozitive dar niciodată adeverite ale părinţilor.
Odată cu ultimul picur de citostatic, se părea că lucrurile au intrat într-o normalitate; deşi plină de încordare, era totuşi o oarecare normalitate, dată de încadrarea în firesc a analizelor, dar mai ales de starea de bine la care copilul revenise.
Au trecut aşa, în acest echilibru fragil, vreo doi ani.
Apoi, Boala a revenit năprasnic. Agresivă, nemiloasă, rece, implacabilă. Sarabanda grotescă a chinului a reînceput: analize (din nefericire, localizarea înfiorătoarelor celule era în cu totul altă parte, iar medicii au concluzionat că e o altă formă a Bolii, deloc legată de prima; în plus, intervenţia chirurgicală nu mai era posibilă), confirmări, tratamente. De această dată, tratamentele au fost mult mai dure şi mai chinuitoare pentru copilul devenit deja adolescent (doar prin vârstă, căci era demult îmbătrânit de Boală). Serii întregi, care durau uneori cinci zile continuu, au secat adolescentul de orice putere, iar lipsa oricărei stări de mai bine - de orice speranţă.
Tratamentele continuă şi acum, periodic şi inutil. Starea adolescentului, devenit între timp tânăr, s-a deteriorat profund, atât din pricina Bolii, cât şi a tratamentelor.
Am îndrăznit, la o discuţie oarecare cu tatăl tânărului, să întreb dacă s-a gândit vreodată la perpectiva sumbră a morţii fiului său. Mărturisesc că, deşi mi-a fost o groază teribilă să întreb aşa ceva, nu am dorit decât să primesc un răspuns sincer. Îmi era teamă, deopotrivă, şi de răspuns. Şi totuşi, acesta a fost năucitor, pentru mine:
„Nu prea. M-am gândit, într-adevăr, la moartea lui, dar foarte rar, doar în momentele în care eram extrem de panicat. Sau când visam noaptea şi nu puteam să-mi pun oprelişte la gânduri. În rest, nu, nu m-am gândit. Mă rog mereu lui Dumnezeu să ne ajute”.
Asta mi-a dezvăluit cu claritate dimensiunile sufletului meu: atât de mici, încât speranţa a trebuit să iasă, făcând loc deznădejdii; atât de mici, încât credinţa a trebuit să rămână afară, înăuntru venind teama şi furia.
Nu cred că lucrurile vor reveni la un normal acceptabil. Au trecut doisprezece ani şi ceva de la primul semn al Bolii. Doamne Dumnezeule, sunt mai mulţi anii petrecuţi în durere şi în chinul tratamentelor, decât cei liniştiţi ai începutului vieţii. Copilul n-a avut copilărie, adolescentul n-a avut parte de frământările vârstei, iar tânărul de acum pare să înţeleagă capătul abrupt al drumului, dar nu şi chinul.
Nu doresc răspunsuri la, mereu, aceleaşi întrebări „De ce se întâmplă asta? De ce Dumnezeu lasă Boala asta pe pământ? De ce la copii?” Dar vă întreb pe voi, medici, meşteri ai cărnii, ce şi cât mai doriţi să reparaţi? Şi mai ales, de ce? Ce gândiţi voi, care amenajaţi corpuri, când tăiaţi, prescrieţi şi emiteţi sec diagnostice seci? Vă lipsesc, ipocriţilor, la fel cum îmi lipsesc mie, speranţa şi credinţa. Sunteţi la fel de goi.
Sus, la Oncopediatrie în Cluj, alţi meşteri, ai construcţiilor de data asta, au zugrăvit. Nenorociţii au pus albul lavabil şi bolnăvicios pe pereţi şi au amenajat frumos cu gresie şi faianţă nouă. În singurul loc în care pereţii ar trebui să arate că trăiesc, că nu-s simple alăturări de cărămidă şi ciment. Înainte, erau pictati, scrişi, desenaţi de copiii ce urmau acolo tratamente. Erau pereţi vii, iar acum albul i-a ucis, laolaltă cu una dintre atât de puţinele bucurii ale copiilor, acolo.
Îmi amintesc şi acum, iar ochii mi se umplu de lacrimi amare, un mesaj pe un perete, printre multe altele, printre poezii, printre flori de hârtie lipite cu grijă, printre acuarele:
Îmi doresc sănătate şi o păpuşă.
Isabela, 2007
 5.0/5 (2 voturi) | ||
Copyright 2008-2009. Toate drepturile rezervate.
Contact • Termeni şi condiţii • Politica de confidenţialitate • Netarhia Tools • Powered by users
"Vă lipsesc, ipocriţilor, la fel cum îmi lipsesc mie, speranţa şi credinţa. Sunteţi la fel de goi."
Un mare adevăr, un mare păcat, mult prea adesea.
Ah, mi-a răspuns un medic. Şi chiar român plecat în frumosul UK. Probabil îşi caută acolo meseria. Sper să n-o transforme în eterna fugă după cantitate, sper să aibă, alături de bisturiu, esenţa aceea care face actul medical cu adevărat complet: suflet.
@ Paracelsus: nu contest dreptul vostru, al medicilor, de a fi sterpi în sentimentele faţă de pacienţi. Poate chiar e vorba de o necesitate, cum spun unii. Sunt doar intrigat de dorinţa voastră de a repara doar de dragul depăşirii graniţelor, mereu altele, fără un pic de păsare autentică pentru omul pacient. Aşa cum am spus, trebuie pus suflet. Chiar dacă asta înseamnă abatere de la viaţa personală sau chiar familie. Eu nu văd altfel. Medicii trebuie să fie altfel decât noi ceilalţi, maşini fără noimă şi angrenaje neunse. Trebuie să fie oameni.
"Trebuie să fie oameni."
Nu uita că a fi om înseamnă, inerent, a avea defecte de om, şi de multe ori cu cât eşti mai om, cu atât acestea se văd mai pregnant. Mă bucur că n-ai zis "supraoameni".
Oricum, dezumanizarea medicinei e un mare păcat, am zis. Imperativul acelui "trebuie" ţine de dezirabilitatea idealului, pentru că adesea, într-o lume ca asta, pur şi simplu facem ce putem. Însă avem datoria ca măcar lucrurile simple, cum este compasiunea, să le abordăm cum trebuie, pentru că (chiar) putem.
Asta da gandire dubla. Intr-un articol despre o boala teribila a unui copil care n-a avut nici-o vina, se vorbeste despre credinta si suflet ca variabile principale. Ce ironie ... eu vad aici doar refuzul de a accepta realitatea hazardului: nici buna, nici rea - doar naturala, imuabila, nepasatoare.
Empatia la modul sugerat in articol i-ar distruge pe medici ... cunosc o doctorita tanara care, zi de zi, iesea plangand din salonul copiilor cu boli incurabile, pariez ca n-o sa reziste mult. Nu avem nevoie de doctori care sa ne spuna ce spera si ce cred, avem nevoie de profesionisti.
Hm. Câtă vreme consider că nu hazardul este răspunzător pentru ceea ce suntem, atunci acceptarea de care vorbeşti nu mai încape în discuţie.
Oricine poate fi un profesionist, prin munca susţinută, prin efort şi, mai ales, prin dăruire. Medicul maşinist profesionist va şti să repare şi mai bine, mult mai bine, atât de bine încât carcasa din faţa lui va arata impecabil; iar în caz de eşec, ce-i vom putea reproşa? nimic, doar a făcut tot ceea ce ştiinţa lumii şi priceperea sa vastă în ale reparatului i-au permis. Îmi doresc doar ca medicii să lase la o parte trufia şi să nu continue reparaţia corpului în dauna monstruoasei, teribilei ciuntiri a sufletului pacientului.
Îmi dau seama că o compasiune care presupui că o făcea pe doctoriţa cea tânără să plângă nu poate lăsa loc profesionalismului în medicină. Doar că adevăratul profesionalism presupune ca medicul să ştie şi despre suferinţa sufletului. Poate că doctoriţa ta plângea din cauză că ştia că prin meseria pe care şi-a ales-o va continua neobosită reparaţiile corpurilor, dar îşi dădea seama cu tristeţe că habar nu are cum să trateze teroarea şi disperarea pacienţilor. Da, sunt de acord: până nu învaţă asta, nu va rezista mult.
Cred ca pretindeti medicilor o sarcina ce nu tine de atributiile si pregatirea lor. Aud des vorbindu-se de o abordare duala a pacientului, in care sa se tina cont si de partea cu sufletul. Insa atata timp cat nimeni nu poate sa ofere o definitie satisfacatoare a termenului 'suflet', orice referire la el isi pierde sensul. Practic sunt vorbe goale si in acelasi timp, refuzul de a recunoaste limitarile medicinei actuale prin propunerea unei solutii iluzorii, fara temei si fara aplicabilitate.
Omul nu se duce la doctor pentru ca e ceva in neregula cu sufletul, pentru asta recurge la cei care propovaduiesc filozofia lui de viata (religioasa sau nu). Cat despre punctul limita la care poate ajunge medicul in incercarea lui de a 'repara', asta iar nu tine de decizia lui, cu atat mai putin de sentimentele lui. Pacientul sau apartinatorii pot spune oricand 'stop' tratamentelor teribile, de fapt doctorul nu face nimic fara consitamantul lor (informed consent).
Diferenta dintre medicul masinist profesionist (cum sunt de fapt toti medicii) si tipul de medic dorit de dumneavoastra este doar la nivel verbal, un bla bla despre suflet de partea celui din urma. Astept cu nerabdare sa mi se spuna ce poate face concret un astfel de medic, in avantajul pacientului.