201 comentarii la “Viaţa (de medic) în Anglia

  1. Revin cu un scurt comentariu ,pe un ton mai optimist ,de data aceasta : daca printr-un exercitiu de imaginatie ,de maine,de ex.,corpul medical de la noi ar fi pus in situatia sa lucreze dupa regulile ,rigorile,protocoalele,etc, din NHS (bineinteles aplicand si criteriile de salarizare de acolo )sunt convins ca ,in foarte scurt timp ,corpul medical s-ar transforma din profunzime :am invata rapid lucrul in echipa,ar diparea invidia ,rautatea ,vedetismul,am avea respect unii fata de altii,am respecta regulile ,protocoalele,am fi cu totii multumiti,…ar fi cu totul altceva! Si motivul ar fi foarte simplu :corpul medical ar fi asezat pe o alta pozitie,pe cea pe care o merita! E un vis sau e ceva realizabil?

  2. @emergency:
    Precizez că nu mă refer la viitorul apropiat – am în minte cel puţin 10-15 ani, timp în care, după cum merg treburile în România, majoritatea tinerilor medici îşi vor fi făcut „stagiul” în străinătate.

    În viitorul apropiat lucrurile nu vor face decât să se înrăutăţească la modul acut, graţie inccompetenţei şi corupţiei din sistemul medical şi dinafara sa.

  3. O întrebare bună, răspunsul e da. Există protocoale de la nivel naţional la nivel local, aşadar există o oarecare autonomie. În privat, această autonomie e şi mai mare. E de reţinut că, evident, acestea sunt numai ghiduri, recomandări, judecata clinicianului în contextul particular al fiecărui pacient are ultimul cuvânt.

    Organismul care le supraveghează este National Institute for Clinical Excellence (NICE). Iată, de exemplu, ghidul pentru profilaxia tromboembolismului. Are „numai” 513 pagini, dar excerpte din el sunt utilizabile separat şi aceste recomandări pot fi adaptata la nevoile locale ale spitalelor.

    Există, evident, şi ghiduri/protocoale emise de organizaţiile profesionale din fiecare specialitate.
    Existenţa acestor recomandări prezintă, clar, un avantaj enorm pentru clinicieni.

  4. ce trebuie sa stii ca sa fii consultant in uk? nu e suficient sa fi echivalat specialitatea luata in rom prin gmc. de ce mai e nevoie? care sunt pasii? multumesc anticipat

  5. @go: cu echivalarea prin GMC, eşti consultant, dar „pe hârtie”. Fără experienţă anterioară în NHS (sau o experienţă fabuloasă acasă, i.e. eşti o somitate în domeniu) niciun spital nu te angajează din prima la nivel de consultant. Consultantul fiind gradul suprem, e foarte dificil de atins. Există grade semi-echivalente (specialty doctor, associate consultant/specialist) care sunt similare ca munca şi mai uşor de obţinut. NHS-ul e un sistem complex şi nu recomand niciunui specialist român tânăr să se expună la riscuri profesionale majore avântându-se pe un post prea avansat înainte de a lucra o vreme sub nivelul lui (teoretic), pentru a-şi stabili limitele de competenţă.

    Pe lângă training-ul din UK, training-ul medical românesc e o glumă nesărată, de aceea poţi avea surprize aici.

  6. Ce inseamna exact a lucra o vreme sub nivelul lui teoretic? 6 luni ca specialty doctor? acesta presupun ca nu e post de de training. si atunci nu e dificil sa ajungi la nivelul de competenta similar cu un doctor din UK? probabil ca-ti trebuie 1-2 ani sa reusesti sa depasesti diferentele, nu? cati consultanti romani or fi in UK? ar putea cineva descrie dificultatile in acest caz? putin mai concret va rog.

  7. @go: prin „teoretic” înţeleg nivelul la care medicul român crede că se află, bazat pe experienţa sa în România, ceea ce se bazează pe comparaţia cu colegii români, nu cu medicii britanici. Specialty doctor poate fi foarte solicitant profesional, şi cu responsabilitate mare. La fel, registrar (SpR/StR).

    Normal, depinde foarte mult de specialitate. Eu mă pricep la chirurgie, unde nivelul meu actual, ca începător în NHS, nivelul la care mă simt în siguranţă ca responsabilitate, este de Senior House Officer (SHO), deşi sunt specialist în România. Dar în chirurgia generală ai gărzi, ai urgenţe, iar de la SpR în sus ai tot spitalul pe mână după 5 după-masa, când nu prea mai găseşti niciun consultant chirurg împrejur – fac garda acasă, deci ai de coordonat, consultat şi operat toate urgenţele noi sau de pe secţie, fiind factorul de legătură cu celelalte specialităţi implicate şi, prin urmare, trebuie să fii foarte bun cunoscător al sistemului, al spitalului în care lucrezi, foarte bun în comunicarea cu ceilalţi, foarte sigur pe tine, expert în a-ţi cunoaşte limitele (şi în sus şi în jos) şi a şti când să implici consultantul. În România, am fost educaţi ca ajutoare de chirurg, cu responsabilităţi limitate, atâta cât să ajutăm primarul să-şi ia plicul. Training-ul lor implică atribuirea de responsabilitate medicală încă din fazele iniţiale. Diferenţa e imensă.

    Presupun că în Dermatologie, de exemplu, e mult, mult mai simplu să ocupi un post pe un grad mai înalt, chiar de consultant.

    Aş spune că da, pentru a deveni eficient, ai nevoie de minimum 1-2 ani. Pentru a deveni consultant (chirurgie), probabil de minimum 4-6.

  8. Salut, nu reţin să fi citit de asta prin articolele/commenturile postate până acum. Din ce ştii, şi din ce-ai experimentat până acum, cum funcţionează sistemul medical britanic din punct de vedere al pacienţilor cu asigurare/fără asigurare medicală. Comparaţia fiind, evident, cu stilul american, unde se practică o medicină pentru casele de asigurări, unde dacă nu eşti acoperit de asigurare, nu eşti tratat (decât în regim de urgenţă), şi aşa mai departe.

    Sunt în anii superiori ai studenţiei, engleza îmi este iubirea vieţii, însă eu plec cu gândul că voi ajuta oameni, nu că voi îngrăşa magnaţi ai asigurărilor medicale.

    Nu vreau să mă dezumanizez constrâns de asemenea situaţii, nu vreau să îmi pun în pericol cariera fiind nevoit să falsific fişe medicale pentru a mai putea păstra un pacient o noapte sub observaţie.

    Am speranţe mari pentru Anglia, îmi poţi spune cum stau lucrurile din această perspectivă?

    Mult succes,

    –Adi

  9. @Adrian: NHS-ul tratează pe oricine, nu asta e problema. Însă văd (şi mi se spune că se practică tot mai mult) o medicină din ce în ce mai defensivă, care se grăbeşte să prindă din urmă America şi Australia în materie de avocaţi, procese şi daune. Dacă medicina britanică era una de şcoală clasică, bine ancorată în partea clinică, tendinţa actuală e de suprainvestigare (de parcă un CT care poate produce o iradiere echivalentă cu până la 400 de radiografii toracice simple nu poate fi privită tot ca „daună”) şi de „acoperire”. Totul trebuie scris („if it’s not in the notes, it didn’t happen”), birocraţia e impresionantă (dar funcţională), aud o grămadă de poveşti terifiante (de ex., răspunderea de malpraxis pentru copii e pe viaţă – viaţa copilului, nu a medicului, respectiv dacă ai operat un abces facial la un copil, te poţi trezi peste 10 ani dat în judecată cu daune în valoare cât toată casa în care stai, pentru că adolescentul e traumatizat psihic că are o cicatrice inestetică…). În Australia s-a ajuns la un deficit imens de ginecologi, pe tema asta – deşi sunt bine plătiţi, ies mai prost ca toate celelalte specialităţi din cauza cotelor imense pe care le plătesc la firmele de asigurare de malpraxis (vreo 100 de mii de dolari australieni pe an, din 3-400 cât câştigă…). Din auzite, de la doctori britanici.

    Nu trebuie să falsifici nimic, nu te blamează nimeni dacă vrei să fii „safe” şi să mai ţii pacientul sub observaţie, dimpotrivă. Mai greu e invers, să externezi/operezi pacienţi la care diagnosticul e clar, fără să mergi până în pânzele albe cu investigaţii redundante. Cred că se va ajunge ca în SUA, unde medicul vede prima oară pacientul după ce acesta are toate investigaţiile făcute.

    E un sistem foarte diferit de România, ciudat şi, nu mă mir, din ce în ce mai scump.

    Succes.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Cod HTML permis: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Abonament la comentariile articolului   Abonament la toate comentariile