Vreau să fac bani!

Sătul de sărăcie

O sărăcie călâie, insuficientă să mă proclam, tragic, Raskolnikov, destulă cât să n-am linişte. A mă sătura de situaţie – o chestiune de timp. M-am perpelit. Până şi Patapievics face bani, din nimic, pentru nimic. Multă vreme n-am înţeles ce nu-i bine cu mine. De ce nu fac bani, dom’le? Ăla care a zis că sărăcia înnobilează a fost şi prost, şi ipocrit. Sărăcia animalizează, şi atât.

Vreau să fac bani, clar

Să ne înţelegem: sunt cu totul pentru filosoful îmbuibat. Am convingerea că banii mulţi fac rău – spiritelor slabe. Ah, mă gândeam, ce bine-ar fi să am confortul material de a-mi băga picioarele în toate prostiile din jur. Ce frumos aş sta eu în umbră şi nimeni nu n-ar avea cunoştiinţă de micul meu lux, pentru că ostentaţia e pentru sălbatici. Ah, cât de tare aş şti să mă bucur de banii ăia. Aş putea, cu minim efort şi având deja de toate, să-mi iau chiar un mic telescop, sau o ghitară decentă. Aş vedea lumea, locurile pe care televizorul nu ţi le arată. Aş călători incognito şi-aş trăi măcar câte o lună într-un loc, să-i simt inima bătând. Aş putea să-mi fac treaba din pasiune pură, fără frică şi constrângeri. Destul: ar fi bine. Punct.

Aşa că am făcut bani

Aşa cum alţii au o fizionomie plăcută, eu sunt binecuvântat cu o inteligenţă peste medie. E un fapt. Nu e de laudă şi, în sine, nu mă face mai bun sau superior altuia (ceea ce fac cu ea, da, poate). Poate dacă aveam o fizionomie de artist(ă) aş fi răzbit mai uşor. În fine, te descurci cu ceea ce ai, iar eu sunt extatic în mulţumirea cu ceea ce am.

Aşadar, am făcut bani. A trebuit să iau lumea la picior pentru asta. În drama României actuale, inteligenţa nu e la mare preţ. Şi am ajuns să am bani. Nu sunt un bogătaş, dar am urcat nişte trepte în aria asta. Ceea ce odinioară părea de neatins, sau, mai bine, ceea ce odinioară era motiv de palpitaţii, lucruri meschine de tipul facturii de gaz… S-a terminat. Acum e OK.

Preţul banilor

Banii sunt produsul cel mai scump de pe planetă, pentru că-l cumperi cu toate celelalte valute forte – timp, sănătate, răbdarea celor apropiaţi etc.. Banii sunt atât de scumpi, încât nu poţi să nu te întrebi dacă merită. În punctul ăsta ar trebui să cotesc brusc şi să zic că nu, nu merită, regret efortul, am pierdut mai mult decât am câştigat. Dar n-o s-o fac, pentru că aş minţi. Între limite, pe care numai singur ţi le poţi fixa, preţul banilor e acceptabil. Nicăieri în existenţa omului modern, poate, noţiunea de limită n-ar trebui să fie mai strictă decât la capitolul bani. Dacă vrei să-ţi fie bine.

Bani şi regrete

Şi totuşi… nu e perfect. Nimic nu este. Am făcut bani, da. Însă numai într-o mică măsură în termenii mei. A trebuit să plec, să vin, să plec, să vin… A trebuit să-mi urăsc ţara ca să mă pot încorda pentru a o părăsi, înainte să mă omoare ea, ţara mea, această mamă denaturată care nu şi-a ştiut iubi fiul iubitor. Am perturbat existenţele legate de a mea. Uneori prea aproape de limită. Nimic nu e perfect.

Vrei să faci bani…

Presupunând că ai ce-ţi trebuie, succes, dar înainte să te apuci, gândeşte-te câţi îţi trebuie şi cât o să te coste.

Epilog

Această scriere se adresează celor ca mine, plecaţi de nicăieri spre oriunde, purtaţi de propriile picioare. Celor care „fac bani” pentru că a trecut tata firma pe numele lor sau pentru că jocurile politice i-au propulsat în locuri calde, la stat, unde a face bani înseamnă a crea o ţară din care vrei să fugi, sau celor pentru care a fura e muncă cinstită, lor le adresez doar tradiţionalul „Vă mut în pur!”